Somnul raţiunii şi salvatorul naţiunii

Am auzit de nenumărate ori spunîndu-se despre Ceauşescu, chiar şi în ultimii ani ai regimului comunist, că el, săracul, ar fi fost un om bun, dacă n-ar fi fost Ea (sinistra!) la mijloc, că el avea cele mai bune intenţii, dar ba Ea, ba Partidul, ba Securitatea l-a împiedicat să fie conducătorul providenţial cum se anunţa încă din 1965, de la preluarea mandatului, sau, şi mai pregnant, din 1968, cînd a fost singurul lider al unei ţări comuniste care a refuzat să-şi trimită trupele în Cehoslovacia. Valul de simpatie populară pe care l-a declanşat refuzul lui Ceauşescu de a participa la invadarea Cehoslovaciei explică, de altfel, adeziunea multor intelectuali la Partidul Comunist şi la politica secretarului său general şi oferă, în acelaşi timp, o posibilă cheie de lectură pentru ceea ce a însemnat, pentru intelectualitatea românească, „rezistenţa prin cultură“.   Chiar dacă vremurile şi oamenii s-au schimbat, unele reflexe condiţionate, precum şi unele atitudini – pe care le credeam a fi efectele regimului totalitar – se regăsesc acum, în condiţii de deplină libertate a gîndirii şi a cuvîntului, în multe dintre luările de poziţie ale intelectualilor „arondaţi“ Palatului Cotroceni. Nu e prima oară, în ultimii doi ani, cînd aceştia se […]