Sorana Gurian. Un „angajament“ existenţial

Figură extravagantă şi controversată a literelor româneşti dintre cele două războaie mondiale, Sorana Gurian (1913?-1956) rămîne încă o scriitoare de redescoperit şi de revalorizat. La Sburătorul, „ovreicuţa de la Iaşi cu piciorele rupte“, cum o numeşte undeva E. Lovinescu, cucereşte, pe la sfîrşitul anilor ’30, interesul şi simpatia cenacliştilor. În Agendele lovinesciene, prozele autenticiste citite la cenaclu de această autoare primesc aproape întotdeauna calificative superlative: „magistrală“, „extraordinară“, „talent remarcabil“, „admirabil“, „excelent“. Într-un loc, criticul notează: „Citesc nuvelele Soranei Gurian, admirabil şi abject“. Cu o viaţă aventuroasă – cu multe zone de umbră şi de penumbră – şi cu o biografie demnă de aceea a unui personaj dintr-un roman de spionaj, risipindu-se în tot felul de întreprinderi, nu doar literare (cele politice fiind cît se poate de spectaculoase), foarte bolnavă, cu o tuberculoză osoasă invalidizantă, mergînd pe urmele lui Blecher la Berck-sur-Mer, Sorana Gurian debutează tîrziu – prinzînd un moment istoric (şi implicit cultural) nefavorabil –, abia în 1945, cu un roman amplu, Zilele nu se întorc niciodată, urmat, un an mai tîrziu, de un volum de nuvele, Întîmplări dintre amurg şi noapte. Odată cu instaurarea comunismului, această stranie autoare devine, ca şi alţi scriitori neînregimentabili noului regim, victimă a unui complot […]