„În spatele acelui ceas se află un altul“

Sînt descoperiri, revelaţii, vezi un chip pe ecranul televizorului. Îi vezi numele prin ziare, îl vezi la o lectură pe scaunul de lîngă tine. Schimbi cu el nişte impresii. Îţi aminteşti că Herta Müller s-a pronunţat undeva că e singurul om în care se poate avea încredere. Îţi aminteşti că l-ai văzut într-o emisiune televizată, poate la un buletin de ştiri, lîngă un grup de săpători care scoteau oase de oameni, falange, vertebre, de-a valma, din gropi comune. Şi nu ştii, de fapt, decît ceea ce ţi se arată. Ne uităm la oameni ca la lună, neputînd să ne închipuim faţa lor nevăzută. Luminata lor faţă nevăzută, unde se produc marile excavări dureroase, profunde pînă la măduva adevărului, aceleaşi pe ambele feţe, una de ziuă şi una de noapte. Eu nu ştiu, de fapt, care e cea nocturnă şi care cea diurnă, fiindcă diurna apare rar, cînd soarele stoarce din ea orice lumină şi o lasă albă ca o pojghiţă casabilă de gheaţă, urma amintirii care ştie că, odată cu lăsarea întunericului, hematiile ei se vor face la loc. Un eremit lumesc Ce-i asta?, vă veţi întreba, unde vreau să ajung cu demonstraţia asta ocolitoare? De ce intru atît de greu […]