Spectacolul trebuie să continue!

Mihai Sârbulescu a împlinit 60 de ani. Cred că e vîrsta la care un pictor se poate declara pe deplin maturizat, lămurit, clarificat. Și trebuie să mărturisesc că am vizitat cu oarece strîngere de inimă personala pe care acesta a deschis-o în Sala „Theodor Pallady“ a Academiei Române, expoziție girată și coordonată de Asociația Contemporanii. Nu-mi amintesc să mai fi văzut și o altă personală a acestui artist, pentru că întreaga lui creație e legată de numele grupului Prolog, din care face parte chiar de la prima manifestare publică a acestui grup, din decembrie 1985. Era și rămîne cel mai tînăr membru al acestei grupări, iar faptul că Paul Gherasim – „născocitorul“ acestei grupări – i-a dăruit de Duminica Floriilor a anului următor o lucrare a sa, Bolta de lumină, pictată în 1982, este o dovadă vie a faptului că mai vîrstnicul artist a avut încredere în talentul și în „mintea simțitoare“ a lui Mihăiță, căci așa i-a zis pînă nu a mai fost…

Tocmai de aceea, pentru că Mihai Sârbu­lescu a fost, de această dată, singur față în față cu publicul, m-a descumpănit. Asta ieșea oarecum din cadrul a aceea ce știam despre felul de a fi al membrior grupului, de a face „lucruri împreună“. Iată ce afirma Paul Gherasim într-o discuție cu colegii săi: „Spunem: Prolog. Acest cuvînt înseamnă, pentru noi toți, același lucru? Prolog nu înseamnă pictori care pictează și expun laolaltă. […] Cel mai greu este să faci parte dintr-o împreună-lucrare. Este foarte greu! Ce înseamnă «împreună»? Înseamnă să fii mereu treaz și să iei parte la ceea ce urmează a fi făcut, împreună. Iar împreună-lucrarea grupului trebuie să se vadă în ceea ce dovedește, fiecare din noi, că face. Fiindcă nu putem fi împreună și, deodată, cineva să zică: «Eu am alt­ceva de făcut». Trebuie gîndit bine. Să nu fii singur, să nu te separi. Dacă ai intrat, împreună cu alții, într‑o lucrare, rămîi cu ei!“ (în volumul Dosar Prolog de Mihai Sârbulescu, Editura Ileana, 2015).

Grupul Prolog a expus împreună 31 de ani, pînă cînd Paul Gherasim l-a părăsit pentru a se întîlni cu veșnicia și cu strămoșii săi, iar ceilalți membri au rămas să decanteze pe mai departe cum va merge această împreună-lucrare. Între timp, domnul Horia Paștina a deschis o personală la Muzeul de Artă din Ploiești, iar Mihai Sârbulescu, una la Bu­curești. Fiecare cu opera lui, cu proiectele lui. Dificil este de presupus cum va evolua acest grup și dacă vor mai face expoziții în același duh, care i-a ghidat și pînă acum.

Personala lui Sârbulescu nu are nimic spectaculos, nici tranșant diferit față de ceea ce știam în orizontul creației sale. E prezent cu lucrări mai vechi și mai noi. Din epoci diferite, lucrate în maniere care-l catacterizează și îl definesc. Există „curți“, „vase“, o „Cunună“, un „Autoportret“, „Trunchi“, „interioare“…, dar există și o mică lucrare, pe orizontală, care se numește Visul, lucrată, după spusele autorului, împreună cu fostul său coleg, Mircea Tohătan, prin anii 1990. E cea mai surprinzătoare și frisonantă lucrare, care chiar face notă discordantă în expoziție! Este una care ar putea chiar să se „războiască“ cu privitorul, dar nu e foarte central amplasată în economia panotării, de aceea o remarci mai greu. Nu e pusă „strategic“, cum e „clopotul“ negru, nici ca Floarea de măr.

Sînt nedatate lucrările, și aceasta, cred, este o capcană bine regizată, ca și acea împreună-lucrare a lui Sârbulescu alături de Tohătan. Căci cum, altfel, ar fi rămas ca o amintire percutantă această expoziție a unui artist perfect matur, profund, meditativ și veghetor la cele înalte?

Christian Paraschiv este și el un artist care a fost prezent în acea primă expoziție Prolog, din decembrie 1985, de la Galeria Căminul artei din București. În anul următor, însă, acesta părăsește România, pentru a se stabili în Franța, la Paris. Urmează o carieră internațională intensă, proiectată în zona experimentală a artei, inventînd un curent propriu, pe care-l înscrie în tendința intitulată Bio-Art. Tematicile, implicațiile și modalitățile de abordare a artei care stau sub umbrela acestei titulaturi aparent simple și fruste sînt de domeniul abordărilor interdisciplinare (psihanaliză, biologie, medicină, chimie ) și ar depăși cu mult limitele și cadrele acestui eseu, de aceea, aceste note, prilejuite de expoziția sa recentă, Dans mon coeur (Galeria Romană, 9 martie-1 aprilie), se vor concentra asupra unui singur aspect: pictura ca terapie.

Pentru a înțelege mai bine această pre­zență expozițională românească a lui Paraschiv, e necesar de readus în prim-plan o altă expoziție a sa, de la Galeriile Etaj 3/4, curatoriată atunci de regretatul Mihai Oroveanu. Acea expoziție s-a consumat acum exact 10 ani și arăta spiritul năvalnic, neliniștit și esențialmente experimentalist al lui Paraschiv, în care am putut vedea opera sa de pînă la acel moment, care conținea lucrări de pictură, grafică, sculptură, dar și obiecte, colaje, fotografie, instalații lucrate într-o tehnică proprie, material biologic, prevalat din propriul corp… Era o expoziție care ocupa un întreg etaj al fostelor galerii de la Teatrul Național din București, care marca, oarecum, o deplină retrospectivă a efortului creator al artistului Paraschiv, după două decenii de la plecarea sa din țară. Aparent, expoziția de atunci și cea de acum, Dans mon coeur, s-ar afla într-o oarecare contradicție, dacă nu chiar tensiune. S-ar putea spune că expoziția de la Galeriile Etaj 3/4 era una radical contrastantă cu spiritul Prologului, dar și una care arăta cît de nebănuite sînt căile artei, ale creației și ale artistului. O crestomație a avatarurilor artistice. S-ar fi părut că, prin ceea ce a arătat atunci pu­bli­cului și artei românești, Christian Paraschiv se desparte definitiv de trecutul său românesc și mai ales de vechea prietenie cu Paul Gherasim, de valorile pe care acesta le împărtășea și le propovăduia și alături de care era și Paraschiv. Dar nu a fost așa. Ceva mult mai profund și nebănuit decît arta îi lega pe cei doi. Ca dovadă, în 2010, Gherasim îi propune mai tînărului său coleg să-i ocupe atelierul din strada Șelari 13, deși Paraschiv nu părăsise Parisul. Cele două spirite se reîntîlneau în spațiul atelierului bucureștean, spre a relua dialogul de altădată, pînă cînd Paul Gherasim nu a mai fost capabil să-l mai susțină…

Ca întreaga sa operă, expoziția lui Christian Paraschiv, Dans mon coeur, este autorefe­rențială și se organizează în jurul faptului că artistul are grave probleme cardiace, pe care nu le-a lăsat însă să-l copleșească, ci a construit în jurul acestui fapt o întreagă mitologie. De fapt, un rețetar și o posibilă terapie. Reluarea picturii, mai ales, a devenit pentru el un mijloc de a se vindeca sau dacă nu pe de-a întregul, cel puțin radiografiază o cale de ameliorare, de liniștire și împăcare a spiritului, a tumultului de altădată, care a provocat – se pare – învolburările inimii. Acum, în opinia mea, prin seria de lucrări recente, Christian Paraschiv este, poate, cel mai prologist artist cu putință, oarecum misionarist, arătînd că fibra inițială, care pulsa la acea inaugurală expoziție Prolog (intitulată Floarea de măr), nici în cazul acestui artist nu s-a veștejit. Ci mai are multe, poate, de spus.

Spectacolul trebuie să continue!