Spiritul care adulmeca sau despre nasul filozofilor

Platon, punctul de reper obisnuit cind vrem sa stim ce spune Filozofia despre un subiect, foloseste frecvent in dialogurile sale metafora cunoasterii ca vinatoare: subiectul cunoscator pleaca la vinatoare de idei sau de cunostinte. Iar daca acestea incearca viclene sa-i scape, el nu se da batut pina ce nu le prinde in latul unei definitii si ajunge astfel sa le posede. Or, este binecunoscut cit de important este mirosul pentru a avea succes la vinatoare. Nici vorba insa de asa ceva la Platon: organul de cunoastere al filozofului ideilor nu este nici pe departe nasul, ci vazul; noein este la Platon o „viziune“ spirituala a lumii prototipurilor si o intelegere intuitiva realizata printr-o contemplare teoretica1. Va veti intreba, desigur, cum ar putea fi si altfel? Inainte insa ca nous-ul sa devina facultatea cognitiva suprema, specific umana, el fusese atribuit de pitagorei si animalelor, ne asigura Alexandru Polyhistor2. Mai mult, poemele homerice folosesc verbul noein pentru situatiile in care, de pilda, un muritor identifica un zeu in spatele unei infatisari inselatoare; el desemneaza astfel o cunoastere ce sesizeaza just semnificatia adevarata, trecind de aparente si patrunzind in profunzimea lucrurilor. Din aceasta apreciere corecta a unei situatii nu tocmai simple rezulta si […]