Spiritul critic ca forma de insurgenta

  • Recomandă articolul
Avatarurile Anului comemorativ „Stefan cel Mare“ sint departe de a fi un accident in ordinea istoriei postbelice autohtone: excesul de zel, ca si grandioasa mobilizare etatica sint simptome ale unui rau, intelectual si politic, in egala masura, ale carui origini antedecembriste nu pot fi ignorate. Ca de atitea ori, Ion Iliescu, Adrian Nastase sau Dinu Sararu si-au probat calitatea de buni conducatori de locuri comune. Maniera in care fostul sef al statului si guvernul Nastase au administrat memoria domnitorului nu este, substantial vorbind, diferita de modul in care un secretar de judeteana de partid ar fi procedat in deceniile ceausismului. De la defilarile de personalitati, ipostaziate stingaci de actori de provincie, pina la montarea unui text clasic, cu potential teatral de semnificare minim, strategia de raspuns este una previzibila, in toate articulatiile ei. In putine ocazii, continuitatea de adincime dintre regimul Iliescu si vechiul regim comunist a fost ilustrata cu mai mare pregnanta simbolica. Preluarea maestrilor de ceremonii ai comunismului national se impunea, in acest context, ca o forma de concedere a solidaritatii cu un trecut recent, niciodata pus in chestiune, niciodata revizitat critic cu adevarat. In definitiv, recursul la istorie, ca factor legitimator, nu face decit sa prelungeasca inertial […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.

object(WP_Term)#12882 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }