Spitalul special: depăşit de 17 ani şi de stagiunile care vor fi să vină

Înainte de a fi fost montată recent la Teatrul Naţional din Bucureşti, în Sala Atelier, Spitalul special de Iosif Naghiu a fost piesa anului 1993 la Concursul UNITER de dramaturgie românească. Bifînd condiţia teatrului instituţional autohton, spectacolul lui Ştefan Iordănescu a avut un număr considerabil de reprezentaţii şi avanpremiere pînă la premiera oficială din stagiunea 2010-2011. Spitalul special se doreşte a fi o instituţie utopică sau cel puţin extrem-nerealistă, unde se încearcă experimente pe foştii revoluţionari din ’89, propunîndu-se vindecarea morală a societăţii aplatizate. Personajele greu de omis sînt eroul şi duşmanul poporului, Piţu (Dorin Andone), şi, respectiv, Lăutaru (Mihai Verbiţchi), supuşi tratamentului „homeopatic“ în incinta aceluiaşi salon. Concomitent cu nevrotismele şi conflictele dintre cei doi, spitalul, ca instituţie ce simbolizează sistemul de sănătate din România de atunci, dar şi proiecţie în viitor (viitor în care ne aflăm astăzi), se ocupă inclusiv de sănătatea şubredă a angajaţilor săi. De unde şi apelativul special.   Dintre actori, se remarcă (sau se fac mai puţin neremarcaţi) Dorin Andone, în rolul lui Piţu, şi Constantin Dinulescu, în doctorul Burlacu. Jocul actoricesc în esenţă scontează puţine aplauze la final şi puţini (spre deloc) spectatori ridicaţi în picioare. Veleităţile exagerate, vocile ridicate şi alte excese […]