Stilistica intoleranţei

Răspuns tîrziu unui denunţ „absolut jegos“

  • Recomandă articolul
Dintre toţi scriitorii francezi care au trăit experienţa celui de-al Doilea Război Mondial şi anii de după prăbuşirea ideologiei naziste, Camus este, probabil, cel care a reuşit în vremuri tulburi să gîndească împotriva curentului, refuzînd partizanatele ideologice şi nelăsîndu-se amăgit de „vînzătorii de iluzii“ care propovăduiau superioritatea ideologiei comuniste şi a societăţii întemeiate pe principiile marxist-leniniste. Lucid pînă la capăt, Camus ştia că „mitul lui Prometeu se numără printre cele care ne vor aminti că orice schilodire a omului nu poate fi decît provizorie şi că nu servim nimic din om dacă nu-l servim în întregime. Dacă îi este foame de pîine şi de iarbă, şi dacă-i adevărat că pîinea este mai necesară, să învăţăm să păzim amintirea ierbii“. Dar a păzi amintirea ierbii, a unui spaţiu-timp privilegiat, a devenit, în lumea de azi, un exerciţiu extrem de dificil, mai cu seamă în contextul în care „spiritul e silit provizoriu să moară“, iar oamenii nu mai par capabili să recunoască şi să preţuiască valorile oferite lor de Prometeu, focul şi libertatea, convinşi că, odată dobîndite, nu mai e nevoie de nimic altceva din partea lor pentru a le păstra.   Aşa se ajunge, treptat, la ideea că libertatea mea e […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.

Comentarii utilizatori

Comentariile sunt închise.