Stingerea unei monarhii

De unde să știți ce face o scriitoare care se apropie vertiginos de 90 de ani, cînd se trîn­tește-n fotoliu, după cîteva ore de roboteală, în care a spălat vase, a răscolit maldăre de manu­scrise în căutarea poemului pierdut sau a jupuit pielea de pe două copane de pui, repetînd preț de o oră începutul unei poezii cu care s-a trezit la ora 7 dimineața, ca să nu-l uite? Acum stă, în sfîrșit, tolănită în fotoliu, cu picioarele întinse pe taburetul din fața ei, privind la televizor buletinul de știri. Ascultă textul unei scrisori semnate de Principesa Elena de România, mama tînărului Nicolae, căruia cineva (cine oare?) i-a șters numele de Prinț și, turnîndu-i dulcea otravă în urechea Regelui Mihai, a reușit să‑i șterpelească pe sub mînă coroana tînărului Nicolae, căruia i-ar fi revenit de drept.

Nu am voie să mă amestec eu, o poetă oarecare, aproape nonagenară, în treburile atît de complicate ale unei foste „Case Regale“, care azi a devenit o metaforă. Trebuie să șterg cu o linie apăsată de pix comparația asta, scriind în paranteză (asta e poezie, se șterge!). Cînd aveam 7, 8, 9, 10, 11 ani, mama mare, Eufrosina Cornelia, mă ducea la toate paradele regale să‑l văd pe Mihăiță. Tot poporul îl iubea pe cel mai tînăr, cel mai frumos și sortit a fi cel mai nefericit dintre monarhi. Pe 7 noiembrie 1947, cînd m-am strecurat în Piața Palatului, în coloana studenților liberali, pe a căror pancartă albastră scria „Studenții Regelui“, steagul de pe acoperișul Palatului nu mai flutura, semn că regele nu era acasă. Fusese somat să plece și acum poate își făcea bagajele la Castelul Peleș, împreună cu Regina-Mamă Elena. Își adunau lucrușoarele (trenuri întregi, încărcate cu averile țării, după comunicatele cotidianului Scînteia) ca să ia calea exilului. S-a tras atunci în demonstranții-copii din Piață, tinerii ăia „imberbi“, „nesocotiți“, „nelalocul lor“, și a curs sînge.

Pe Regele Mihai l-am revăzut peste vreo 50 de ani, de un Paște, revenind în țară într-o mașină acoperită de flori, în Piața Palatului, în care nu mi-aș fi închipuit că ar putea încăpea tot Bucureștiul. Și lîngă el, nedespărțit, ținîndu‑l tot timpul de mînecă, un băiețaș zîmbind și făcînd neîntrerupt cu mîna, mai ales cînd au apărut mereu alături și, mai tîrziu, bunicul și nepotul în balcon. Pe băiețaș îl chema Nicolae, probabil după numele fratelui mai mic al Regelui Carol, șters cu desăvîrșire din memoria românilor, cărora, dacă s-ar fi născut cu zece ani mai devreme, le-ar fi putut fi rege.

După alți cîțiva ani de surghiun la care a fost supus Regele Mihai, s-a întîmplat din nou miracolul unui timp revolut, prin darul nesperat pe care ni l-a făcut nouă, scriitorilor, atunci Ludovic Orban, actualul președinte al Partidului Național Liberal, care ne-a facilitat o călătorie cu trenul regal prin toată țara și prilejul unei vizite la Palatul Elisabeta, unde am avut ocazia să vorbesc cu Regele. I-am amintit de vizitele pe care le făcea la Școala Regina Maria din Giulești, unde învățam: mă și ascultase odată cîntînd solo la ridicarea pavilionului din Imnul Martirilor căzuți la datorie în Primul Război Mondial: „Iar cînd fraților m-oi duce de la voi ș-o fi să mor, pe mormînt atunci să-mi puneți mîndrul nostru tricolor“. Eram mîndră că Mihăiță, cum îi spuneam cînd vorbeam cu mama-mare, îmi ascultase glasul. Acum vorbeam cu Regele meu și aveam impresia că nu era acolo. Îi vedeam chipul, dar gîndul părea să-și caute un loc de singurătate. Atunci l-am văzut ultima dată în carne și oase…

I-am urmărit discursul ținut pe scena Operei Române la televizor și, după aceea, o dată, în balconul Palatului. Nicolae, nepotul iubit, în care eram sigură că vedea un posibil urmaș, așa cum mulți dintre regaliștii acestei țări mai sperau – erau seniori acum –, ajunsese un adolescent rîzînd cu bucuria sinceră și simplă a bărbatului tînăr care se bucură de viață, și gîndul meu a spus atunci: „Habemus Rex!“. Nu am nici o cădere să judec, nici măcar să-mi imaginez ale cui mîini nevăzute mută piesele destinului pe tabla de șah. Monarhul era deja bătrîn, începuse să-mi fie greu să-i mai spun Mihăiță, știam că el rămînea pentru totdeauna regele unui vis neîmplinit niciodată. Dar se pare că acel destin își continua partida de șah…

Ce mutare necunoscută a învins pînă și dragostea unei mame, reușind s-o asmută pe Principesa Elena de România, mama lui Nicolae, împotriva propriului ei fiu? Eu n-am nici un drept și nici o dovadă să fac presupuneri. Dar poeții au, uneori, intuiții stranii și greu de explicat. Nicolae e un tînăr imberb, frumușel, plin de viață, atras de excentricități, dînd poate cu tifla unor principii morale prea rigide… El este, totuși, în primul rînd, un tînăr de azi, nu un duplicat monarhic. Asta se învață mai tîrziu. Ce, parcă odraslele familiei regale britanice nu au săvîrșit acte scandaloase și nimeni nu i-a mazilit? Dacă s-au săturat de povara unei coroane, și-au dat-o singuri jos. Nu-mi ies din minte cuvintele acelui băiat, rostite la moartea iubitei lui bunici, Regina Ana, singura care, în imensa ei bunătate, simțise de cîtă dragoste și recunoștință e capabil copilul acela, pe care l-a purtat tot timpul în inimă. Aud și-acum șoaptele lui la catafalcul ei: „Somn ușor, blînda mea regină“, după ce acel Iago neștiut, care schimbă fusul orar al oricărui destin, își făcuse deja datoria. Nicolae, care, în ciuda aparențelor, este un copil, e încă un copil, eu știu de cîtă sensibilitate e capabil unul care dă cu tifla și scandalizează.

Voi, cei ce mă citiți, nu vă dați seama cîtă deosebire este între un Iago care își pregăteș­te drumul o viață întreagă și un Othello prea nobil ca să poată crede o ticăloșie care întrece limitele gîndirii lui. Sigur, tot ce scriu aici sînt simple speculații care-mi frămîntă mintea de cînd asist la definitiva dispariție a unui timp în care mai aveam de ce să mă mîndresc că sînt româncă. Pînă și „descreieratul“ Rege Carol al II-lea, un monarh excentric și foarte contestat, a impulsionat puternic literatura și arta românească, ridicând-o la cea mai înaltă cotă atinsă vreodată, iar artiștilor români le-a asigurat condiții materiale și spirituale invidiate și de francezi. Știu că veți spune: „Țara arde și baba se piaptănă“ sau „Mortul de la groapă nu se mai întoarce“. Dar înțelegeți-mă, în fața acestei previzibile dispariții definitive, care mă sfîșie ca dispariția propriei familii, deși sînt conștientă că dictonul „Mortul de la groapă nu se mai întoarce“ e mai credibil decît „L’éternel retour“, simțeam o speranță aproape irațională că, totuși, cîndva, cînd eu voi fi plecat de mult în alte spații, acest tînăr bărbat, Nicolae, ar putea să închidă iar veriga lanțului rupt.

Ce lucru îngrozitor, ce odioasă înțelegere pentru spulberarea definitivă a unei dinastii care a înfăptuit România Mare și, ca un făcut, a călcat-o-n picioare tocmai în ajunul Centenarului! „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată“, vorbeam pe vremuri cu Nina Cassian, încercam să dăm zeci de interpretări acestui vers genial… îmi vine acum în minte cînd aud textul scris de mîna unei „mame“, Principesa Elena de România, care‑și înfierează propriul fiu, pe Nicolae. Acest tînăr repudiat de toată familia regală – în situația în care se află, nu-l pot include pe Regele Mihai în această odioasă cabală – n-a vrut decît să-și vadă bunicul pe patul morții, ca să-i spună cît de mult l-a iubit și să-i ceară iertare. Totul e atît de nedrept și de absurd și de ieșit definitiv din criteriile toleranței și ale moralei care ar trebui să caracterizeze regalitatea, încît pare dictat de legile imuabile ale destinului, ca în tragedia greacă. De mult am început să simt că nu mai trăiesc nici în lumea, nici în timpul, nici în limba mea. Stau la căpătîiul unui muribund, la osînda unui „vinovat fără vină“, și Coroana României se rostogolește dintr-o „mlaștină-ntr-o baltă“, cum îi prevestise Nichita Stănescu, într-o poezie realist-socialistă.