Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Sublim şi nu peste măsură de serios
Ion IANOŞI – Internaţionala mea. Cronica unei vieţi; articol apărut în „Times Literary Supplement“
- 26-04-2013
- Nr. 671
-
Costică BRĂDĂŢAN
- Internaţional
- 4 Comentarii
Un paradox major al regimului comunist din România a fost, pur şi simplu, că îi lipseau comuniștii. Oportuniști au fost din abundenţă, dar marxiști autentici, cultivaţi, erau puțini. Acest aspect explică, printre altele, istoria politică dezastruoasă a țării, în a doua jumătate a secolului al XX-lea. În alte țări din Europa Centrală și de Est, o cultură marxistă viguroasă, cu baze solide, a făcut posibile mișcări reformiste în interiorul partidelor comuniste respective (acest lucru s-a întîmplat în Ungaria în 1956 și, din nou, în Cehoslovacia, în 1968). În România, unde mainstreamul intelectual interbelic a îmbrățișat dreapta aproape necondiționat și unde era o adevărată modă să demonizezi însăşi ideea de stînga, o astfel de cultură politică nu a existat. Acest lucru le-a permis liderilor absolutişti a țării – Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965) și Nicolae Ceaușescu (1918-1989) – să facă orice şi-ar fi dorit, fără a întîmpina vreo rezistență de principiu în interiorul Partidului. Comunismul românesc a devenit, treptat, o afacere pur autohtonă – uneori naționalistă și, adesea, de-a dreptul, cinică. Marxiștii adevărați erau fie reduși la tăcere (adesea în mod brutal, ca în cazul lui Bellu Zilber), fie forțați să părăsească țara. Deziluzia lui Ianoşi faţă de politică Un al […]
Tot nu-nţeleg nevoia iertării şi a pocăinţei complementare. Într-o anumită perioadă – un an jubiliar, nu mai mult – s-a trăit în singurul mod favorabil traiului – \”tăcut\”. \”Vocalii\” erau eliminaţi, fie prin tortură, fie prin exilare. Mai erau şi autoexilaţii – \”fugarii\” – care deveneau vocali după ce erau la adăpost de forţa de represiune a \”Partidului\”.
D-l Brădăţan reia teza paradoxului comunismului fără comunişti. Corect ar fi, a marxismului fără marxism. \”Teoria şi practica revoluţionară\” – pretinzînd a-şi fi tras rădăcinile filozofice din Materialism şi empiriocirticism – se constituiau într-un concept extremist, în care \”lupta de clasă\” devenea, din \”motor al dezvoltării\”, campanie de eliminare a \”duşmanilor regimului democrat-popular\” (practic, ai conducerii bolşevice din fiecare etapă istorică); \”concepţia ştiinţifică despre lume şi viaţă\” era răfuială cu religia consacrată, în vederea înlocurii sale cu alta, \”a comunismului biruitor\” (e de notat că-ntr-adevăr acesta a acţionat cu moartea pre moarte călcînd); în fine, perspectiva marxistă asupra istoriei – \”istoria este făcută de masse, nu de personalităţi\” – se-ntorcea fix pe dos: toţi conducătorii comunişti – mulţi, efemeri – erau \”mari conducători\” şi acţionau nu doar în interesul ci şi în numele masselor, pe care le manevrau după cum îi ducea mintea ori nevoia, la un moment istoric dat.
De fapt, una din explicaţiile majore ale eşecului \”teoriei şi practicii revoluţionare\” era precaritatea intelectuală a conducătorilor comunişti. Pentru a fi marxist – ori antimarxist – e nevoie să poţi fi filosof. Or, \”marii conducători\” erau abia alfabetizaţi, de unde să–şi tras forţa intelectuală pentru a studia filosofia marxistă, orice filosofie? De la Stalin încoace, marxiştii au dispărut din conducerea partidelor comuniste, fiind înlocuiţi cu \”oameni de nădejde\” – proveniţi din \”oameni ai muncii de la oraşe şi sate\”. Rolul \”filosofilor\” era de a transcrie în partituri cît de cît lizibile, trăznăile revoluţionare din mintea satrapilor comunişti. Şefii fluierau – că nu erau notişti – iar \”intelectualii\” traduceau în note filosofice galiamtis-ul lor. Pentru aşa serviciu – deloc ideologic – se asigura un trai înlesnit, mult peste media care bătea în cuie nivelul de trai al masselor biruitoare.
Prof. Ion Ianoşi a fost din acei scribi tăcuţi ai faraonilor sfertodocţi. N-a fost forţat să fie, nici n-a-ncercat să scape de \”jug\”, şi-a modelat confortul – inclusiv pe cel intelectual – în funcţie de datele concretului: curat materialist! Datorită compromisului pe care şi l-a asumat – fiind d-lui filosof veritabil – figurează în secţiunea \”rezistenţa prin cultură\”, dar astfel înţeleasă: fără aceşti oportunişti inteligenţi, \”ţările frăţeşti\” ar fi ajuns teritorii populate exclusiv cu troglodiţi.
Astfel că nu are de ce fi iertat, afară de faptul că ar fi o vină să nu fi murit de gît cu bolşevicii – şi-atunci, zeci de milioane de oameni, din tot \”lagărul socialist\” ar fi de iertat că au supravieţuit în acele condiţii.
Iar pocăinţa este neavenită- mai ales din partea unui care ştie că \”Secretul supravieţuirii este acela să nu iei nimic prea în serios\”. Abia acum ar intra prof Ianoşi într-un echivoc nefilosofic, de tipul win-win.
Recitind in versiunea romaneasca recenzia scrisa de dl. profesor Bradatan, mi s-au confirmat impresiile primei lecturi.
O cronica de carte scrisa din afectiune si pretuire fata de profesorul Ianosi, in mod incontestabil, un carturar si intelectual de rasa. Unde ma despart de dl. Bradatan este punctul perceptiei prof. Ianosi ca autor de memorii, si ca om de atitudine sub comunism. Cartea m-a dezamagit in modul sau relativist de a descrie evenimente regretabile ale carierei autorului, si mai ales, in cheia oblic-retributiva a memoriei autorului.
Eu nu i-as pune pe Pavel Câmpeanu, Henri Wald și Ion Ianoși in aceeasi categorie (de marxisti „tăcuţi“). Trei oameni cu traiectorii absolut diferite: in primul rand, prof. Wald (intelectual stralucitor), desi un om de stanga, nu a fost nicicand incadrat in structurile aparatului de propaganda al CC al partidului comunist, precum tatal meu sau prof. Ianosi. In al doilea rand, cele trei „taceri” erau perfect divergente: cea a prof. Wald era extrem de vocala, cea lui Pavel Campeanu se manifesta prin sondaje de opinie extrem de incomode dar si lucrari analitice de demontare teoretica a sistemului stalinist (publicate in SUA sub pseudonim), in timp ce cea a prof. Ianosi era in cel mai bun caz (cind nu executa ordinele) circumscrisa „rezistentei prin cultura”.
Problema e ca si democratia actuala sufera de acelasi viciu. Practic suntem incapabili sa ne raliem la ceva autentic. Preferam imitatia, insa imitatia grosolana, de prost gust, care nu are decat o aroma – si aceea contrafacuta – a originalului.
le da voie celor de la „Times Literary Supplement” sa publice cronici dedicate lui Ianosi? da e posibil asa ceva? de cand publica oricine si orice in „Times Literary Supplement”, fara sa fie consultat V. Tismaneanu?si despre cine: despre Ion Ianosi!!!in „Times Literary Supplement”???