T-Shirt. Subterana perforată

Cel mai fascinant spectacol în Tokyo sînt pietonii, și cea mai activă scenă – metroul. Atît stațiile unite prin coridoare complexe, pe mai multe niveluri, cît și trenurile cu interioare de dimensiuni modeste sînt amplificatoare de caractere, de gesturi, de fizionomii, de costume. De la persoane foarte în vîrstă, îmbrăcate cum dă Dumnezeu, în haine de piele din petice, în pantaloni-burlan și pantofi scîlciați, la bătrîni cool cu super-snikers, rucsaci colorați și șepci de baseball, la tineri contorsionați în haine cu un design SciFi, dezmierdînd tablete uriașe, la gospodine rotofeie cu copii rotunzi, la călugări cu rase cafenii, la funcționari cenușii, la…. ați prins ideea. Performanța ultimativă o dă însă persoana de curățenie, o siluetă androgină, cu vestă reflectorizantă, pantaloni verzi și încălțări de plastic, echipată cu o centură împănată de măturici, pămătufuri, perii, spray-uri și detergenți, umblînd ușor curbată sub acest atelaj și purtînd în mîini o combinație agilă de mătură și făraș cu coada lungă.

Spectacolul constă din ruptura ritmurilor: în șuvoiul frenetic al navetiștilor care tropăie prin subterane, persoana de curățenie se miș­că greoi, hiper-lent, meditativ, ca într-o piesă de dans butoh, colectînd de pe cimentul impecabil gunoaie invizibile. Un fel de spirit al locului, inerțial, distant și absent, dar obstinat în căutarea accidentului. Care vine brusc, sub forma unei vietăți rapide, imposibil de definit din cauza vitezei cu care traversează coridoarele, dispărînd în pliurile arhitecturii. O umbră minusculă, cenușie, un hibrid între șoarece și păianjen, săgetînd haotic spațiul în intervalul dintre valurile de călători. Persoana de curățenie ignoră aproape ostentativ acest accident și își continuă deambularea lentă. Intrigat, încerc să urmăresc animalul veloce de-a lungul unei platforme. În clipa cînd vietatea se aruncă în gol, am o revelație: e un ghem minuscul de praf, purtat de curen­ții de aer ce străbat imperceptibil subterana.

Pe insula Teshima ne aflăm la polul opus al densității urbane din Tokyo. Aici efectele perioadei de industrializare violentă au fost inversate programatic, vegetația originară, pădurile și terasele vechilor orezării au fost repuse în drepturi, liniștea e suverană, oceanul e omniprezent la fiecare curbă de nivel, la fiecare cotitură a drumurilor înguste. Debarcat din microbuz la marginea unui luminiș de pădure, mă despart fără remușcări de colegi și apuc o cărare opusă indicatoarelor de vizitare. Asta mă duce în singurătatea unei alte deschideri: o formă albicioasă, curbă, culcată printre copaci și tufe, își deschide la drum o intrare rotundă, de grotă artificială. Ca la orice intrare, ești rugat să te descalți, apoi ți se dă drumul cu oarecare reținere în spațiul care se descoperă lent, cu reticență.

E o formă curbă și totodată plată, un fel de geodă apăsată de gravitație. Apăsarea e imediat contrazisă de două deschideri ample, care taie acoperirea în forme, oglindind desenul podelei. Oglindire e termenul potrivit, deoarece albeața stranie a suprafeței de beton și cerul schimbător perceput prin deschiderile ample comunică fenomenologic: vîntul și burnița intră nestingherite în acest adăpost de o nuditate neolitică; netezimea de epidermă rece a solului preia curenții energiilor din afară. Liniștea e perfectă, cu atît mai mult cu cît e subliniată de mișcare. Iar mișcarea e doar alunecare: picături minuscule de apă se formează pe suprafața impecabilă; apoi ele se preling, inerțial, după trasee sigure, prestabilite, unindu-se în mici suprafețe cristaline. La rîndul lor, acestea se deplasează, lent, către puncte de atracție unde se formează mici bazine de apă ce reflectă dinamica meteorologică a cerului.

Întîia mirare e sursa: să fie apa de ploaie acumulată de sus? Imposibil, deoarece alunecările sînt punctuale, vin din toate părțile, ca niște vietăți minuscule. A doua mirare este forma: apa e solidă, cu forme clare, tensiunea superficială (fenomen care transformă, în anumite condiții, o suprafață lichidă într-o lentilă precis curbată) e aici omniprezentă: indiferent de suprafața și de forma petelor de lichid, ele au o consistență minerală și totuși mereu fluidă. A treia mirare este a comportamentului: picăturile de apă venite de nicăieri par să simtă apropierea omului, luînd-o la fugă, rostogolindu-se comic pe pantele imperceptibile, către lumina egală, de studio, care iradiază prin spărturile cupolei. Mici accidente – o sferă de dimensiunea unei mingi de golf, cîteva discuri minuscule, care denivelează podeaua, o panglică albă legănîndu-se în bătaia vîntului. Intensitatea tarkovskiană a detaliului.

Complet nepregătit pentru această explorare, am avut privilegiul experienței pure, urmate de lecturi. Locul se cheamă, impropriu, Muzeul de Artă Teshima, și e produsul colaborării dintre artista Rei Naito și arhitectul Ryue Nishizawa. Împreună, ei au creat această mașinărie a miracolelor, unde un izvor subteran este captat și pus la lucru prin orificii minuscule în podeaua de beton și unde un software special a permis proiectarea întregului spațiu fără nici o linie dreaptă. Volumul are proporțiile și materialitatea unei jumătăți de scoică albă întoarsă cu deschiderea în jos și purtînd pe curbură două erodări datorate timpului. Dincolo de calculele sofisticate și de materialele de ultimă oră, execuția a recurs la tehnici arhaice: întîi s-a construit un tumul din pămînt la dimensiunile și forma proiectului. Pe conturul acestuia s-a așezat armătura și s-a turnat forma de beton. Apoi tumulul a fost scobit, eliberînd volumul interior. Nishizawa și Naito au înțeles fascinația imbatabilă a formelor curbe care se uită la cer, ca ochiul larg deschis al Pantheonului. Comunicarea liberă, nemijlocită de acoperiri, a arhitecturii boltite cu sfera celestă rămîne o epifanie de neegalat. În plus, la Teshima, forma teșită e vie în asimetria ei, ca și apa brobonind din podele pentru a reflecta cerul.

O altă analogie romană vine aici în ajutor – subteranele perforate ale lui Piranesi, acest farsor de geniu care a transformat ruinele desfăcute indecent la soare în tuneluri comunicînd misterios cu cerul. Acolo, tufele de scaieți uscate sînt purtate de vînt ca niște cadavre ușoare printre pietre. Dincolo, vietăți prăfoase sau lichide aleargă prin tunele netede. În subterana de la Teshima, în fiecare seară, cineva șterge apa adunată peste zi. Misterul zilei următoare are nevoie de o podea imaculată.