Supravieţuirea prin bişniţă

Unul dintre handicapurile istoriografiei noastre anticomuniste constă în privilegierea abordărilor ideologice privitoare la elitele culturale sau politice şi în ignorarea păturilor „beneficiare“; sau în focalizarea cvasiexclusivă pe represiunea anilor ’50 şi pe degradarea generalizată a anilor ’80, nu şi pe dezvoltarea liberalizantă a anilor ’60-’70, către care se îndreaptă, în fond, majoritatea „nostalgiilor“. Realitatea socială „medie“, a celor care s-au descurcat şi s-au adaptat e şi ea, de regulă, evitată. Perspectiva maniheistă, justiţiară şi moralizantă, dominată de opoziţia între „călăi“ şi „victime“ continuă să inhibe studierea obiectivă a unei realităţi sociale mult mai diverse şi mai amestecate, în care „pierderile“ şi „avantajele“ variază de la o perioadă la alta, de la o categorie la alta. Excepţiile de la regulă, atîtea cîte sînt, vin, în ultima vreme, dinspre ştiinţele socio-antropologice.   Seria volumelor de istorii orale pe care Zoltán Rostás le-a coordonat la Editura Curtea Veche împreună cu mai tinerii săi discipoli: regretatul Sorin Stoica, Theodora-Eliza Văcărescu, Florentina Ţone şi Antonio Momoc, a ajuns la numărul zece, în zece ani de la inaugurare. Indiferent dacă e vorba de pensionari, femei simple, revoluţionari „mărunţi“ sau activişti la fel de „mărunţi“ ai PCR, de studenţi căminişti, cobai ai influenţei televiziunii, de căpşunari şi, […]