T-shirt. Alunecări peripatetice

Nu e greu de înţeles de ce spectacolul invadează progresiv spaţiul expoziţional; nu întîmplarea (happeningul), nu performanţa (performance), ci spectacolul cu aspiraţie de mesaj. Dacă întîmplările anilor ’60+ erau instigate de artişti şi lăsate să se desfăşoare conform unei impredictibilităţi controlate, publicul fiind deopotrivă materie şi operă, dacă performanţele anilor ’70+ erau minuţios pregătite, publicul avînd rolul de participant asistat, ne aflăm acum în punctul în care spaţiul expoziţional, golit de sensul său originar, îşi caută salvarea prin teatralitate. O teatralitate migrată din teritoriul tot mai vag al spectacolului de scenă, la rîndul său golit de sensurile originare şi transformat mai degrabă într‑un teren al explorărilor socioculturale, al jurnalismului, al unei acaparări fragmentare a imediatului. Criza teatrului şi cea a artelor vizuale se potenţează reciproc prin această extremă hibridizare, unde dramaturgia devine istorie orală recentă, jocul actoricesc – lectură, instalaţia video – ilustraţie de fundal; angajamentul performativ al artiştilor – coregrafie. Spaţiul teatral este o anexă a spaţiilor de servicii, care devin adevărata scenă; muzeul, galeria, spaţiul de artă, părînd a fi în aşteptarea unei soluţii, mimează scena, golită însă de semnificaţia e irituală. Teatrul împrumută fără convingere formulele consacrate ale artelor vizuale, iar acestea din urmă imită la fel […]