Unde se află centrul de gravitație al societății în timpuri frămîntate precum cele care au pregătit dispariția Republicii? Cum se construiesc reperele morale? Și de către cine? Etosul societății romane este dat de traiectoria militară a carierei. Ascensiunea politică nu e garantată de cariera militară, dar nu poate avea loc (sau este limitată) în absența acesteia. Întreaga societate se supune dinamicii conscripțiilor, armata îndeplinește funcții deopotrivă militare și civice (salubrizarea orașelor, asigurarea aprovizionării cu grîne, intervenția la calamități – inundații, cutremure, epidemii), exercițiul militar devine un liant social important. Fără a idealiza consecințele unei atare dinamici, apare evident că apartenența timpurie a individului social la structuri ierarhice precise, combinată cu un exercițiu limitat al violenței, poate aduce mai tîrziu avantajul unei evaluări atente a repercusiunilor deciziilor care implică mase de manevră, confruntare fizică și angajament militar. Fără să responsabilizeze în mod obligatoriu, rigorile cazone aduc un element de solidaritate dincolo de falia generațiilor sau de cea a categoriilor sociale, creînd posibilitatea unor momente de consens, în violență, dar și în decizie politică.
De la ritualurile inițiatice ale societăților tradiționale la stagiul militar din societățile organizate în jurul conceptului de stat, funcția de formare a caracterului prin disciplinarea pulsiunilor violente ale pubertății și adolescenței este o constantă. Beneficiile acestor sisteme au fost ocultate de lărgirea progresivă a cadrului tehnologic și demografic al exercitării violenței. La capătul unui parcurs milenar, cînd lumea antică a fost extrem de conservatoare în ceea ce privește tactica și armamentul, societatea occidentală premodernă și modernă accelerează inovația în aceste domenii pînă aproape de autodistrugere. Asta nu ar trebui să descurajeze însă observația că – în absența unei discipline inițiatice, a unui exercițiu controlat al ierarhiilor – societatea trebuie să preia tensiunile nerezolvate ale adolescenței anarhice și să le gestioneze cum poate. Curba ascendentă a violenței într-un sistem asemenea celui occidental, unde serviciul militar a devenit o activitate profesională destinată unei elite restrînse și unei mase paupere, lipsite de alte oportunități, își are una dintre surse și în decizia de a elimina serviciul obligatoriu, perceput ca inutil.
Utilitatea (auto)constrîngerii la disciplină este demonstrată de lungul șir al filozofilor cu experiență militară, al împăraților și generalilor filozofi, al politicienilor care au fost crescuți în sistemul valorilor militare și al celor culturale deopotrivă. Ca să răspundem întrebărilor de mai sus – reperele morale în perioadele de criză profundă a democrației se construiesc și se mențin prin apărătorii activi ai acesteia. De experiența lor depinde, dacă nu evitarea, cel puțin amînarea căderii în mizerie a societății. O clasă politică ce nu a avut obligativitatea să se confrunte în mod sistemic cu disciplina ierarhică și care nu înțelege din experiență directă consecințele violenței de orice fel (fizică, dar și verbală, psihologică, dar și etică) nu are cum să participe la acest act moral care este salvgardarea ordinii de drept. Iar ordinea de drept nu poate fi salvată fără sprijinul clasei politice, într-o formă sau alta.
Să privim o clipă la viața și scrierile lui Gaius Asinius Pollio. Militar de carieră și politician atașat taberei lui Gaius Iulius Caesar, îl însoțește pe acesta în faimoasa trecere a Rubiconului, care a marcat începutul războiului civil cu Pompei; e prezent la înfrîngerea celui din urmă la Pharsalos; conduce campanii cu rezultate amestecate în Africa și Spania; triumfă asupra parthinilor în Macedonia și Dalmația. Partizan al lui Antoniu în timpul celui de al doilea Triumvirat, mijlocește pacea de la Brindisium dintre acesta și Octavian (40 î.e.n.). În 31 î.e.n., refuză să ia parte la confruntarea finală dintre cei doi – bătălia de la Actium, care marchează sfîrșitul Republicii și începutul Imperiului. La acea dată, era deja ocupat cu redactarea Istoriei sale, document care nu s-a păstrat în mod direct, ci doar prin intermediul scrierilor lui Apian, Plutarch, Cassius Dio, Velleius, Suetoniu sau Lucan, istorici a căror operă a fost influențată în grade diferite de către Pollio.
Gaius Asinius Pollio era poet, autor de tragedii, critic literar pasionat de sobrietatea stilului sever (atticist) și un protector magnanim al artelor. Ca administrator al Galiei Transpadana, a salvat de la confiscare proprietățile lui Virgiliu, vizate în cadrul unei campanii de împroprietărire a veteranilor din Mantua. Virgiliu și-a citit Eneida în cadrul lecturilor publice organizate de Pollio, fiind remarcat cu acest prilej de către Octavian, datorită modului flatant în care îl prezintă pe Aeneas, considerat de hagiografia gintei Iuliilor drept strămoșul acestora. Pollio a dat Romei prima librărie publică, unde putea fi vizitată și o impresionantă colecție de artă elenistică. Printre exponate, se afla și celebrul grup statuar cunoscut azi sub numele de Taurul Farnese, detaliu care ne arată că sobrul istoric și literat avea gusturi extravagante în artele văzului.
Metoda istoricului Gaiul Asinius Pollio este autopsia. Pînă în perioada premodernă (Renaștere și după, cînd disecțiile devin acceptabile din punct de vedere religios și termenul suferă o mutație), autopsia însemna mărturie oculară, nemijlocită – de la termenii grecești auto = sine și opsis = priveliște/vedere. Autopsia lui Pollio era dată de participarea sa nemijlocită la facerea istoriei în perioada celor două Triumvirate și, mai ales, a războaielor civile care au dus la căderea Republicii. Autopsia este garantată deci de sistemul castelor nobiliare și militare cărora Pollio le aparținea printr-o naștere privilegiată. Și, desigur, prin meritele sale personale, care au exploatat privilegiile ereditare pînă la aducerea istoricului în centrul vieții politice a Romei, alături de cei mai puternici. În The Autopsy of Asinius Pollio, Llewelyn Morgan face un excurs academic al comentatorilor lui Pollio, care sînt preocupați de diversele aspecte ale autopsiei în opera acestuia.
Inspirat de Istoria războiului peloponesiac a lui Tucidide, Pollio alege autopsia ca metodă infailibilă de scriere a istoriei complicate a războiului civil. Prin excelență o afacere dubioasă, încărcată de emoții contradictorii, de violențe fără măreție, de masacre fratricide și de continue trădări, războiul civil este subiectul cel mai greu de abordat de către un istoric, promițînd o narațiune practic infinită și poluată de contraziceri. Încurajat de statura sa politică și militară, care dă participării garanția imperium-ului, Asinius Pollio se povestește pe sine văzînd ceea ce relatează. Antimodelul său literar este – paradoxal – tocmai modelul său politic și militar, cel pe care l-a slujit consecvent și fără reținere – Gaius Iulius Caesar. Comentariile acestuia adoptă cu o abilitate nu lipsită de maliție stilul impersonal, prin care Caesar devine personajul unei ficțiuni istorice pe care fiecare e liber să o citească aşa cum vrea – ca pe un pervers exercițiu de propagandă sau ca pe mărturia obiectivă a unui martor anonim despre evenimente care îl au ca motor pe Caesar însuși. Prin autopsie, Pollio face un pas înainte și se pune pe sine între cititor și aceleași evenimente relatate de Comentarii. Caesar devine obiectul criticilor sale constante, iar argumentul suprem este – paradoxal din nou – participarea directă.
Diferența semnificativă în atitudine vine din negocierea diferită a imperium-ului (puterea de comandă). Scriind „eu am fost acolo, atunci“ (citat imaginar), Pollio se extrage pe sine din poziția de comandă în cea de martor; el e doar subalternul lui Caesar, cel care execută ordinele, dar le privește deja, în timpul actului, ca material al istoriei ce trebuie scrisă. La celălalt capăt, Caesar spune despre sine „Caesar a fost acolo, atunci“ (idem), excluzînd astfel intermedierea și dînd de înțeles că istoria se scrie singură – într-un singur fel. Extrăgîndu-se din viața politică activă, Pollio își perpetuează neutralitatea afirmată strategic: protejat și recompensat de Antoniu, el îi spune lui Octavian că nu poate alege nici o tabără în conflictul dintre cei doi, preferînd să aștepte rezoluția armată, pentru a deveni premiul învingătorului. Premiul sau, mai degrabă, prizonierul aceluia. Pentru că imparțialitatea aduce cu sine o libertate iluzorie a spiritului. Fostul politician se refugiază în scrierea istoriei pentru a scăpa de condițiile adverse ale timpului său. Tonul personal nu trebuie să ne amăgească: Pollio nu își permite alunecări retorice de tipul celor ale lui Cicero, iar prezența sa narativă e impersonal-obiectivă, lipsită de elanul interpretării.
După cum arată comentatorii, stilul arhaic, aspru, fără iluzii și fără simpatii, este cel care sugerează judecăți interpretative, într-un procedeu menit să ocolească lectura suspicioasă a lui Octavian și eventuala sa ranchiună. Transparența obiectivă pe care o implică, în mod eronat, de multe ori, autopsia, e menită nu doar să confere credibilitate narațiunii polliniane, ci și să îl ascundă pe autor de ochiul vigilent al cenzurii politice. Faptul că Gaius Asinius Pollio se retrage tînăr din politică în activitatea de scriitor și istoric (acel otium căruia îi sînt destinați marii politicieni ai Republicii după abandonarea funcțiilor publice) este un semn indubitabil al vremurilor tulburi pe care le traversează. La 37-38 de ani, el e încă prea tînăr pentru funcția consulară pe care o parcursese deja – ca să nu mai vorbim despre ieșirea din scena politică.
De unde probabil și faptul că, pentru Pollio, autopsia e dublată de pesimism și melancolie. Nimeni nu îi poate lua calitatea de martor impasibil, dar această calitate rămîne singura modalitate de relaționare cu zona politicului și cu cea a discursului public de orice fel. În timpul lui Octavian, libertatea de expresie publică a aristocrației senatoriale este drastic diminuată, drept care Pollio definește pentru el și pentru ai săi un teritoriu al autonomiei prin literatură și istorie, care devin surogate ale unei vieți impregnate pînă atunci de politic. Că această soluție nu e lipsită de risc pînă la capăt o dovedește exemplul bine cunoscut nouă al lui Ovidiu. Jucător abil la ruleta istoriei, Pollio își plasează biblioteca publică în Atrium libertatis, legînd demonstrativ activitățile culturale de exprimarea liberă. Tot acolo se pare ca aveau loc lecturile publice (recitatio) din textele proprii ale lui Pollio și ale altor scriitori, evenimente care suplineau discursurile politice din Senat sau din Forum. Odată cu Octavian, discursul politic este apanajul exclusiv al Împăratului. Rămînea de negociat – continuu – cît de liber putea să fie discursul literar sau istoric.
Llewelyn adaugă încă un nivel la complexa construcție a identității polliniane: cel al relației cu Eneida lui Virgiliu. Comentatorul susține că episodul în care Eneas îi descrie Didonei moartea lui Priam („marele tors zace pe țărm cu capul smuls de pe umeri, un corp fără nume“, în traducere aproximativă) este inspirat din Istoriile lui Pollio, mai precis din episodul uciderii lui Pompei în Egipt, la Pelusium, de către acoliții faraonului. În acest moment, Eneas practică autopsia, deoarece el privea la brutala execuție de pe acoperișul palatului, martor credibil deoarece prezent. Pentru un moment, identitatea literară a lui Eneas e suspendată, și strămoșul mitic al lui Octavian devine Pollio însuși. Interesant de remarcat că, în acest punct al Eneidei, instrument sofisticat de validare a domniei lui Octavian și de justificare a războaielor civile (pentru ca Roma să ia ființă, Troia trebuie să piară), intervine în descrierea tragică a regelui ucis – printr-un citat demn de artificiile postmodernismului – vocea sumbră și pesimistă a martorului incontestabil, istoricul Gaius Asinius Pollio, care a văzut cu ochii lui grozăviile războiului fratricid.
Ceea ce comentatorii lui Pollio nu remarcă este ironia autopsiei: sensul modern al termenului i se poate aplica în mod simbolic deopotrivă istoricului și exegeților săi. Gaius Asinius Pollio e un scriitor fără text și, totuși, disecția minuțioasă a literaturii urmașilor săi permite reconstituirea unei personalități fascinante, complexe, ambigue. În același timp, ceea ce rămîne este abilitatea supraviețuirii gesturilor semnificative în vremuri de restriște. Și Taurul Farnese, desigur.