La zece ani de la ultima vizită, atmosfera la Zidul Templului pare neschimbată. În colțul cel mai ferit al sectorului destinat bărbaților, grupul rabinilor își vede de treabă cu aceeași nepăsare și în aceeași ordine a contaminării cu sacrul. În primul rînd, cu fruntea lipită de pietrele gigantice, cioplite brutal și îmbinate impecabil, sînt cei care se roagă, avîndu-l în centru pe rabinul vocal, care își strigă cuvintele cu toată forța plămînilor. Mîinile scurte îi flutură deasupra capului, iar sub pălăria cu boruri late ceafa îi e roșie de efort. Patosul rugăciunii e cu atît mai violent și mai straniu cu cît locul pare destinat meditației tăcute: lumina crudă definește fiecare contur al zidului, fiecare plantă ieșită dintre crăpături, oamenii se apropie timizi de suprafața accidentată, capetele sînt aplecate melancolic sau date pe spate într-o contemplație mută.
Chiar și cei care manevrează telefoanele pentru inevitabilul snap-shot par oarecum invizibili, absorbiți în masa pietrei. Peste toate se revarsă însă, de neoprit, vocea rabinului urlător, a cărei forță tulburătoare e accentuată de mișcările sacadate, epileptoide ale rabinilor dansatori care îl încadrează. Aceștia se roagă în tăcere, dar cu o intensitate vizibilă din mișcarea pe loc a corpului: întîi aplecări scurte și sacadate către zid, atît de rapide, încît te aștepți să auzi zgomotul impactului dintre cranii și rocă, apoi o serie scurtă de răsuciri pe loc, din talie, dreapta-stînga-dreapta-stînga…
Atmosfera e încărcată, magică, rabinii sînt niște șamani recuperați prin textualitatea talmudică și veterotestamentară, zidul e un loc unde marea istorie a Mediteranei, vizibilă în ruine, și tensiunile spirituale ale unui timp dinaintea istoriei se întîlnesc în performanța rabinilor. Care e cu atît mai incredibilă cu cît, pentru cel ce revine la zid, nimic nu se schimbă de la o vizită la alta. Intensitatea din rîndul întîi e contrazisă de rîndurile următoare (patru la număr), unde rabinii stau tolăniți pe scaune albe de plastic, citind, privind în gol sau discutînd cu voce joasă. Din cînd în cînd, cineva din afara acestui cerc exclusiv se apropie și are o scurtă conversație cu unul dintre ei, apoi pleacă după ce își strîng mîinile, amical. E o atmosferă amintind de cafenelele din oraș, de străzile animate din Tel Aviv-Yafo, cu bătrîni palestinieni înșirînd mătănii și comentînd strada, sau, mai departe în spațiu și timp, de parterul unui teatru din perioada glorioasă a comediei italiene, cînd publicul socializa nepăsător la ceea ce se petrece pe scenă. Teatralitatea zidului merge în ambele direcții – a spectacularului și a nepăsării față de spectacol.
Pitorescul detaliilor derutează vigilența: de fapt, ne aflăm aici în locul celor mai intense contaminări între spiritual și mundan, între fervoare religioasă și violență politică, între calculul meschin al puterii și exaltarea religioasă cu consecințe niciodată fericite. Zidul Templului (sau Zidul Plîngerii, pentru cei care îl asociază distrugerii celor două construcții care asigurau relația Israelului cu Yahve) este brîul colosal ce susține colina pe care se află Moscheea Al-Aqsa, al treilea loc sacru al Islamului. De aici se spune că a pornit Mohammed în ascensiunea sa nocturnă către cer, purtat pe spinarea unui armăsar înaripat. În această călătorie, el se reunește cu diverși profeți ai islamului: Adam, Ioan Botezătorul, Iisus, Iosif, Idris, Aaron, Moise și Abraham, înainte de a ajunge la Dumnezeu. Acest parcurs inițiatic are o simbolistică de sorginte șamanică; drumul Profetului la ceruri este pentru mistici unul pur spiritual, trupul său rămînînd inert, prizonier al legilor gravitației și ale logicii lumii de jos, în timp ce trupul său eteric traversează alte lumi, unde se întîlnește cu un panteon al iudeo-creștinătății.
Această narațiune e surprinzătoare în mai multe feluri: întîi, aduce într-o perioadă relativ tîrzie din istoria religioasă a omenirii o inițiere șamanică fără echivoc, pe care o pune la baza unui sistem religios cu o evoluție ulterioară extrem de complicată. Desigur că sufismul și dansul dervișilor, despre care am mai vorbit aici, sînt semne discrete ale acestei origini. Dar în liniile sale majore, islamul se întoarce de la sursele șamanice către o severitate teologică de alt tip. O altă surpriză este caracterul benign al episodului ascensiunii, această fraternizare între figuri simbolice care au fost apoi tîrîte într-un discurs politic violent și antagonist. Dincolo de speculații și interpretări scolastice subtile, Moise, Iisus și Mohammed au devenit cuvintele‑cheie pentru concepții opuse asupra universului; iar această opoziție e declinată în cel mai direct mod – al conflictului armat. Din perspectiva începutului de secol 21, semnificația ecumenică a moscheii Al-Aqsa devine complet irelevantă. Se pare că, inițial, locul către care se îndreptau rugăciunile musulmanilor era Ierusalim. Apoi s-a produs răsucirea către Mecca.
La poalele dealului, evreii înfig hîrtii cu rugăciuni și dorințe în crăpăturile Zidului colosal, sub privirile turiștilor. Deasupra, moscheea își exhibă cupola acoperită cu aur masiv, într-o pustietate nefirească. Cu un efort de imaginație, ajutat și de reconstrucțiile arheologice, putem să ne imaginăm cum arăta cel de-al doilea Templu, construit de Herod. Imensa construcție avea deopotrivă funcții religioase, economice și politice. Diverse instituții coexistau în complexul de pe Dealul Templului, și una cu importanță neașteptată este cea a pieței de animale. Relația cu divinitatea implica sacrificii de animale, de la vite mari la capre și porumbei. Kohanimii erau deopotrivă preoți ai spiritului, dar și persoane cu abilități manuale care le permiteau sacrificarea animalelor conform unor reguli stricte. Abundența sacrificială poate fi doar presupusă prin dimensiunile ruinelor și prin detalii toponimice: Poarta Bălegarului din partea de sud-vest a Templului și-a căpătat numele de la locul unde resturile animale erau duse și arse, în afara incintei. Atmosfera locului trebuie să fi fost și ea marcată de acest flux sîngeros: animalele aduse în turme la piață, trase și împinse de colo-colo, tăierea în locurile dedicate, dezmembrarea, mirosul sîngelui și al intestinelor, intensificat de căldură, forfota negustorilor și a celor veniți să se roage. Episodul alungării uzurierilor din Templu de către Iisus capătă rezonanțe noi.
Cît despre moschee, prima sa versiune, modestă, din lemn, a fost construită de Umar ibn Al-Khattāb, unul dintre cei cinci califi Rashidun (cei drepți, în traducere aproximativă) – nimeni altul decît Omar Al Rashid din versiunea epurată a celor O mie și una de nopți, o lectură pierdută prin cotloanele copilăriei.