T-shirt. Contaminări: Vara fanarioților

Pe Doina Ruști am descoperit-o în teancul prăfuit de România literară care mă așteaptă de cîte ori mă duc acasă. Fragmentele de proză publicate în reviste nu mi-au inspirat niciodată încrederea și nici nu mi-au stîrnit curiozitatea. Literatura se citește, pentru mine cel puțin, altfel. Există însă un gen de atenție periferică, manifestată sporadic, în momente cînd ochiul alege de pe pagină un fragment de proză, mai rar un vers, și de acolo se poate descîlci ghemul unei re(ve)lații. Cu Doina Ruști cred că relația a dat-o numele, haios, un plural ambiguu și scurt, ca în huști, cuvînt onomatopeic, furișat, vag, de culoare.

Culoarea sunetelor și fojgăiala cuvintelor par să fie două dintre specialitățile Doinei Ruști, al cărei Manuscris fanariot este răspunsul dens, plin de vervă și de inteligență, la mîlul greoi, opulent și pretențios pînă la urmă, din care se construiește, moale, proza balcaniștilor noștri, de la al doilea Caragiale la antemenționatul Barbu (Eugen), la Agopian etc. Romanul se desfășoară, polifonic, într-un București fanariot (cum altfel?), schițat cu precizie topografică și etnografică, în amănuntele vieții sale cotidiene. Nicăieri nu am întîlnit pînă acum o asemenea atenție pentru detaliul existenței zilnice, percepută nu în mod pitoresc, ci într-o ecuație de empatie socială. Manuscrisul fanariot e, printre altele, și o analiză a mecanismelor complicate după care funcționează această așezare aberantă care e Bucureștiul, aglomerare urbană cu retardări rurale, cusătură eclectică de rafinamente riguros protocolare și de izbucniri haotice ale unui material geologic, biologic și uman care nu poate fi supus urbanizării.

Fără să fie un roman cu cheie (la cheie, ca apartamentele prêt-à-porter), Manuscrisul Doinei Ruști e preocupat de continuități topografice, acustice, psihologice între Bucu­reștii secolului al XVIII-lea și cel de acum. În mod subtil, văgăunile tunelelor boltite sub oraș, loc de activități obscure, lubrice, onirice, dezmățate, trimite la explozia de localuri-pivniță deschise mai an. Maneaua ne este explicată tangențial, ca un liant al diverselor straturi sociale, ca știre zilnică, supapă emoțională, document esențial. Cu un deget subțire, atent manicurat, Doina Ruști ne admonestează pentru ipocrizia amneziilor noastre: popa e curvar, dar comandă respect; femeile sînt nebune, dar au măreție și abilitate politică; boierii divaniți sînt corupți, dar au demnitate și mai rup de la gură; vodă e precar, îngropat în calcule meschine, dar atent la liniș­tea urbei; orașul trece prin calamități, ciuma selectează populația în valuri periodice, praful, noroiul, zăpada sînt omniprezente, materia e supusă continuu degradării; dar orașul revine la sinele său colcăitor – de fiecare dată, reciclîndu-se aberant, cu încăpățînată resemnare, isteric, dar lejer.

Lejeritatea tonului face diferența dintre autoarea acestui op balcanic de secol XXI și lineajul prestigios al predecesorilor, toți bărbați cu stiluri apăsate. Ororile, descompunerea, mizeria umană și cea morală, sărăcia lucie; strălucirea, opulența, culorile vii, sunetele suave sau sălbatice, rafinamentul detaliilor; amestecul de orient, balcanic, și europenism; toate aceste ingrediente moștenite sînt tratate fără melancolie – acel sos secret, ucigător, care unifică trecutul și prezentul percepției noastre despre București într-o resemnare perversă. Ruști e omniprezentă cu discreție în romanul său, care nu e însă al său în sensul unei asumări nostalgice, al unei identificări primejdioase cu subiectul. Empatia autorului există, ea nu e doar colorată social, ci și psihologic, însă distanța psihanalitică e evidentă permanent. De la alegerea cu grijă a vocabularului, un amestec impecabil de strictă contemporaneitate și arhaism încărcat fonetic, barocizant, pînă la stilul sumar, precis, al narațiunii, care galopează fără ostentație din oroare în oroare, se citește o detașare clinică, dublată de curiozitatea exploratorului-aventurier: pînă unde poate merge chestia asta? Adică Bucureștiul.

În mod neașteptat și în totală discordanță cu prezentul, Bucureștiul Manuscrisului fanariot e violent multicultural. Spun violent, pentru că toate comunitățile (bulgari, macedoneni, greci, vlași, țigani) își trăiesc cu intensitate pătimașă diferența. Referirile interetnice sînt stereotipe, dar asta nu neapărat din xenofobie, cît dintr-o nevoie de eficientizare a relațiilor. În centrul acestei construcții sociale, se află, surprinzător din nou – țiganii. Întregul oraș funcționează datorită acestei etnii aflate în sclavie: de la sacagii la parlagii, cărămidari, masalagii, călăi, bucătari, brutari, pescuitori de raci și pește, făcători de dulcețuri, valeți, vizitii etc. etc. De la corvezi care țin în viață gospodăria publică sau pe cea a boierilor pînă la cele mai fine (sau intime) funcții, țiganii sînt omniprezenți. Situația lor este înfățișată, implicit, în întreaga ei grozăvie: țiganii se vînd și se cumpără, sînt schimbați între boieri din pricini juridice, economice sau de alt fel, sînt pedepsiți cu bătaia, uneori din pură plăcere sadică, sînt omorîți fără remușcare. În același timp, între stăpîni și sclavi apare o ciudată osmoză, psihotică aproape. Șatrele diverșilor boieri au profiluri precise: ai Văcărescului sînt tîmpiți și leneși, ai Doicescului sînt activi și impun respect, ai unui cutare boier (îmi scapă numele) sînt violenți și terorizează orașul. Aceste profiluri sînt manifeste tocmai pentru că ambiguitatea relației stăpîni-sclavi le permite celor din urmă o marjă importantă de autonomie. Țiganii urbani (despre ei e vorba aici) au libertatea de mișcare, îndeosebi nocturnă, pot cîștiga bani din activități colaterale, acționează în numele stăpînului ca o extensie a autorității sale. Țiganii sînt agentul de dinamizare care conferă personalitate urbei și îi garantează funcționalitatea.

Proza Doinei Ruști e transgenică. Autoa­rea tratează cu aceeași deferență indiferentă pasiunile femeilor și ale bărbaților, sexualitatea ambelor sexe nu pare să aibă secrete pentru ea, inteligența stilului și curiozitatea distantă față de excesele tipice locului plasează autorul într-o poziție, după mintea mea, absolut unică. Fără ostentațiile tinerelor artiste de azi, care sînt preocupate să insereze cuvîntul pulă și apanajele acestuia în discurs, ca un garant al emancipării întru golăneală, Doina Ruști (diferență de generație, probabil) se lansează într-un ditiramb bine temperat al cuvîntului „pizdă“, cheie de boltă a psyché-ei autohtone. Iată ce spune Ruști prin gîndurile personajului principal, Leun, croitor armîn (vlaș), poposit pe meleaguri dîmbovițene: „Totuși, dintre aceste cuvinte exista unul care îl făcuse întotdeauna să spere. În spatele lui se deschidea paradisul. De la el se lăsa noaptea plăcerilor la care visează orice suflet de om. Iar acesta, deși spus de cîteva mii de ori zilnic, detestat și terfelit în mod unanim, era ca un bandaj peste rană, ca o picătură de apă pe buzele pîrjolite, ca o linguriță de șerbet, așezată pe farfurie. Leun recunoștea că în nici un cuvînt nu mustea viața cum clocotea în acesta. În nici una dintre limbile pe care le învățase nu exista atîta tărie, nici măcar în dialectul tribului său, cum se revărsa din sonoritatea cuvîntului pizdă. Avea aspreală de țuică și dulceață de afion, era împîclit de fumul celor mai parfumate ierburi. Avea ecou. Făcuse o călătorie lungă prin gurile lumii. Era bătrîn. Era rezistent. Era cuvîntul lui preferat dintre cuvintele rele“.

De la psyché la politeia, Ruști se avîntă mai departe, într-un alt pasaj memorabil, despre înjurătura cea mai curentă ca temelie a filozofiei sociale și ca formulă magică a supraviețuirii istorice a urbei: „Cum alte popoare își mențin acuratețea istorică prin invocarea unor resturi mizere, cum unii ridică osanale unui falus universal, iar alții denigrează efigiile prea impozante, tot astfel, românii, iar dintre ei mai cu seamă bucureștenii, mențin ritmul vieții prin cîte-un du-te-n pizda mă-tii. Nu există nimic mai mobilizator sub soarele Bucureștiului decît acest îndemn aproape domestic. Întoarcerea în gă­oacea maternă este cel mai bine intenționat sfat pentru oricine a rătăcit drumul. Du-te-n pizda mă-tii aduce aminte cuiva de unde a venit, îi arată că drumul făcut pînă aici trebuie luat de la capăt. Îi spune că în orice moment parcursul său istoric ar putea fi anulat. Du-te-n pizda mă-tii e un act de bunăvo­ință, un deget ridicat în momentul oportun, o atenționare, un ajutor dat la nevoie și chiar o dezicere politicoasă de cineva care-a greșit drumul. Spune pe scurt ceea ce ar fi zis un discurs lung despre punctele slabe. Ai greșit! Asta e! Dar poți s-o iei de la capăt! Hai să ne facem că nu s-a-ntîmplat! Ești nou, nenăscut, șters din istorie. Poți să te naști iar!“. Trivialitatea dublu trivializată de banalitatea folosirii inflaționiste e transfigurată prin această interpretare regenerativă; înjurătura ca ritual de trecere. Ce decădere și ce tris­tețe în inflația de pule a conversației scatologice a prezentului!

Manuscrisul fanariot e o arhitectură conceptuală ridicată dintr-un petec documentar redactat în secolul al XVIII-lea, al Luminilor, al raționalismului și al sclaviei. Un croitor grec pripășit la curtea boierilor Doicescu își ia nevastă dintre țigăncile curții, ceea ce îl aduce conform cutumelor vremii în robie. Actul de la care pornește romanul Doinei Ruști consemnează acest fapt și stabilește cuantumul de timp în care Ion sin Radu Grecu își exercită liber meseria și cuantumul în care este supus dispoziției boierului. Maiorca țiganca, nevasta lui, este roabă full-time. Doina Ruști e un artist conceptual, care ascunde abstrac­țiuni grele și speculații aride în carnea tare a unei povești de dragoste. Totul pornind de la cîteva vorbe vechi.