În 1997, cînd s-a lansat Prinţesa Mononoke, titlul a devenit instantaneu nu doar un succes de casă, dar și un film animé cult, mai cu seamă între cunoscătorii genului, dar și printre producătorii de jocuri video și de efecte speciale pentru filme. Caracterul delicat și precis al detaliilor materiale, forța poetică a texturilor transparente, mișcările firești ale personajelor, toate introduceau o stare beatifică de verosimil al neverosimilului. Vizionarea Prinţesei Mononoke te transpunea în perfecta stare de basm, unde liniile narative și materialitatea lumii se articulează după o altă logică decît cea a cotidianului, păstrînd, totuși, o fascinantă doză de „adevăr“. La aproape două decenii de la prima vizionare, sînt încurcat de intriga prolixă, de aglomerarea zgomotoasă a personajelor, de stilul divagant al dialogurilor și de lipsa unei continuități logice a intrigii. Dar acesta este apanajul culturii japoneze, care își construiește în mod diferit discursul narativ, fie că e vorba despre film sau despre literatură, așa cum arta japoneză tradițională tratează diferit chestiunea spațiului, iar arta contemporană pe cea a originalității.
Tema filmului e ecologică, totul se învîrte în jurul relației antagonice dintre Om, ca entitate destructivă, și Pădure, ca rezervor periclitat al energiilor imemoriale. Sub presiunea tehnologiei fierului, animalele se transformă în monștri care se întorc împotriva omului, dar care amenință, astfel, și echilibrul pădurii. Oamenii produc metal, distrugînd echilibrul ecologic, dar participă și la efortul de a reechilibra situația. Un ton catastrofal, postnuclear străbate filmul, care, în mod neostentativ, se inspiră din mecanica dezastru-regenerare pe care o dau marile calamități îndurate de Japonia, fie ele naturale sau induse istoric. Imediat îţi vine în minte „miracolul“ de la Naoshima, unde insula folosită în perioada postbelică (post-Hiroshima) ca teren de depozitare a deșeurilor toxice a devenit un paradis eco-artistic printr-un efort de tip CSR („corporate social responsibility“) care a debutat cam în perioada cînd personajele din Prinţesa Mononoke era recreată pentru ecran. Filmul trăiește, de fapt, prin personajele insolite care îl populează, de la Ashitaka, imberbul prinț războinic ce călărește o antilopă, la demonii-mistreți mișcîndu-se spasmodic într-un nor de viermi-flăcări, la lupii albi care au adoptat-o pe San, prințesa-demon (mononoke în japoneză), la duhul pădurii, creatură polimorfă care apare fie în forma unui patruped cu față umană, fie în forma unui gigant care pășește peste munți cam ca gigantul pictat de Goya la Quinta del Sordo. Între aceste personaje fojgăie o umanitate zgomotoasă, vorbăreață și caricaturală, care creează un liant de normalitate între punctele de tensiune supranaturale.
Prinţesa Mononoke poartă toate caracteristicile marii arte japoneze – ambiguitatea intenției, dominanta tonului poetic în limbaj, complexitatea narativă, lipsa concluziei, evitarea simetriei și coerenței, ruptura. Într-un cuvînt – imperfecțiune, antisimetrie simbolică. Este o trăsătură morală extrasă din triada buddhistă tranziență-suferință-golire de sine. De aici decurge reificarea imperfecțiunii, ridicarea ei la rang de principiu estetic guvernant. De la ceramica cu glazura pătată și cu crăpături consolidate în adîncime la stilul neterminat, maladiv al mișcărilor din dansul butoh, la caracterul vag al romanelor și filmelor care conțin toate un gol existenţial implicit, acest caracter asimetric, nonarmonic al culturii japoneze e la fel de pregnant și la fel de tenace ca și simetria armonică a culturii mediteraneene. Wabi-sabi: nimic nu durează, nimic nu e finit, nimic nu e perfect. Această triadă pare pesimistă dacă o privim dinspre Occident. Dar, dacă schimbăm perspectiva, vom vedea că durata este o povară, iar garanția, implicită în orice fenomen material și imaterial că acesta se va stinge, este înviorătoare, deoarece dă speranța schimbării (de unde și ritualul demolării/reconstruirii templului Shinto de la Ise). Tot așa, lipsa finitudinii, a încheierii e, la rîndul ei, o deschidere – către continua trudă asupra formei și asupra sensului unui lucru sau al unui gest. Imperfecțiunea este cel mai greu de asimilat conceptual, pentru că ce ar fi cultura centrată pe Mediterana în lipsa perfecțiunii? Periagôgé, desigur.
Pentru că, așa cum wabi-sabi (wabi = simplitate, prospețime, liniște; sabi = frumusețe care se relevă prin imperfecțiunile îmbătrânirii) este chintesența viziunii japoneze asupra lumii, periagôgé rupe simetria Antichității în fragmentele contradictorii ale unei mișcări conflictuale. Iar conflictul – nu simetria – ilustrează, de fapt, marea fractură între cele două culturi. Aici, apolinicul și dionisiacul se confruntă frontal pentru supremație, acolo, conflictul e sublimat într-o destrămare lentă, ca a unui chimono ale cărui desene se tocesc, se încețoșează, dispar.
Găsesc întîmplător într-un maldăr de reviste vechi reluarea unui text publicat de Jean Giono în 1970 sub titlul Les parfums de l’Asie, essences de l’homme. De acolo aflu că samuraii de la curtea clanului Fujiwara (dominant în politica niponă între secolele VIII-XII) foloseau parfumuri personalizate. Ele aveau formule secrete de protecție, dar ne-a rămas descrierea parfumului unui oarecare luptător pe nume Kurobo: mosc, lalea tropicală, cuișoare, șofran, santal, rășină, scoici pisate, scorțișoară, pelin, aloe, căcărează de capră. Au mai rămas și alte descrieri similare – trăsătura comună e prezența excrementelor de animal. Dacă parfumul, în totalitate, este o armură și un protector care îl împacă pe samurai cu universul, excrementele sînt factorul de ascundere pe care mizează partea animalică din noi. Deopotrivă vînat și vînător, cîinele de urmărire și mistrețul urmărit se tăvălesc în substanțe greu mirositoare, pentru a-și pierde urma. Parfumul e imperfect pentru a fi frumos în sensul destrămării, al dispariției tonurilor ușoare și al întăririi celor sepulcrale. Dincolo de protecție, parfumul este, de fapt, un simbol al tranzienței, al morții care devine armonioasă prin acceptare.
Piloții kamikaze din Al Doilea Război Mondial își fabricau și ei parfumuri personalizate, din mimetism și vanitate, desigur, dar și dintr-o împăcare cu miasmele mortuare ce urmau să vină. O lectură pe care nu o mai pot identifica mi-a rămas în memoria emoțională: ultima noapte a unei escadrile de piloți kamikaze înaintea misiunii. Toți piloții rămîneau în sala de mese pînă în zori, nimeni nu dormea. Toți beau, unii pînă la delir, alții mai puțin, unii scriau scrisori sau versuri, alții cîntau. O atmosferă, cum spuneam, de destrămare rituală. Despre parfumuri nu se spune nimic.
Ceea ce mi se pare admirabil la Prinţesa Mononoke este completul relativism al mesajului – animalele sînt ca oamenii, coruptibile, oamenii sînt ca animalele, inocenți în cruzime, sfîrșitul e deschis atît din punct de vedere erotic, cît și din punctul de vedere al mesajului mobilizator. Duhul pădurii e decapitat, dar își regăsește capul doar pentru a muri. Moartea lui garantează reînvierea pădurii, dar oamenii își vor continua activitățile lucrative. Parfumul pădurii primăvăratice și parfumul duhului în descompunere rămîn amestecate.