În timpul Republicii, Roma antică era obsedată de separarea puterilor. Senatul, tribunii, prefecții, colegiile pontificale, consulii – totul era supus unor reguli elaborate cu minuție ritualistică, menite să consolideze și să apere cultul suprem – Res publica. Normele erau stabilite, pe de o parte, pentru a ține în frîu ambițiile personale ale politicienilor și, pe de altă parte, pentru a oferi un model moral coercitiv acelei zone obscure aflate în veșnică mișcare – plebea (plebs). Supusă unei presiuni permanente, chiar dacă nu constante, de către aceste două forțe aflate uneori în complicitate, alteori în opoziție, Republica mai avea un dușman: propriile ambiții. Ocuparea, prin conflict armat, a unor noi provincii și menținerea controlului asupra lor au dus la acumularea progresivă de bunuri latifundiare, imobiliare și financiare, care nu au fost distribuite armonios, ci polarizant. Pe de o parte, clasa politică, administrația centrală și locală, conducătorii militari, marii furnizori ai Orașului Etern (urbs) și ai Armatei au acumulat averi imense, exprimate în diverse feluri, de la construcții private sau cu caracter public la celebrări (feriae) și spectacole cu gladiatori și animale vii. Pe de altă parte, o clasă mijlocie formată din veterani deveniți fermieri, meșteșugari etc. Dedesubtul tuturor, dar amenințînd mereu să ajungă deasupra – plebs. Deasupra tuturor și amenințînd să răstoarne totul – o zeitate fără chip: corupția.
În perioada arhaică, orașul avea dimensiuni gestionabile, iar conflictele plebeilor cu patriciatul se rezolvau prin greva generală a celor dintîi, care se retrăgeau în afara urbei (secessio plebis), punînd în criză funcționarea acesteia. Creșterea exponențială a Romei, pînă la ceea ce azi am numi o aglomerare urbană a transformat plebs într-o masă de manevră nedisciplinată, în pofida apariției unor funcții compensatorii (tribunes și aediles). Supusă, la rîndul său, presiunilor exercitate, pe de o parte, de imaginea iritantă a bogăției nemăsurate și, pe de altă parte, de o clasă politică din ce în ce mai cinică, plebea a devenit treptat un instrument de negociere a puterii prin șantaj. Cum mulțimile sînt entități volatile, care nu pot fi controlate decît superficial și pe termen scurt, Republica a trebuit să-și ajusteze gradual mecanismele de autoreglare la această nouă realitate a dialogului haotic dintre clasa politică și plebe. Roma a devenit obsedată de aprovizionarea cu grîne – pentru a asigura pîinea populară la un preț competitiv – și de organizarea cvasicontinuă de jocuri și serbări menite să mențină buna dispoziție a maselor. Panem et circenses, cum zicea Juvenal.
Teritoriile cucerite au fost asimilate unui sistem tentacular de spoliere, aparent în avantajul direct al claselor dominante, care lucra, de fapt, în cadrul unui sistem vicios de perpetuare a consumului, în favoarea menținerii la putere a unui clan sau a altuia. Iar interfața acestui sistem generat de politicieni, menținut de legislatori și implementat de Armată era plebea, care abandonase conștiința politică, devenind expresia cea mai directă a unei bulimii generalizate și lipsite de sustenabilitate pe termen lung. Fără să o știe, Republica devenise deja Imperiu, încă dinainte de a se proclama acest lucru.
Moartea Republicii și nașterea Imperiului s-au produs progresiv în perioada Războaielor civile (aproximativ 133-30 î.e.n.), a căror bună cunoaștere poate fi un sprijin de reflecție pentru cititorul evenimentelor acestui secol în plină devenire. Între polarizările care au generat succesiunea de conflicte interne din Republică, notabile pentru noi sînt două. În primul rînd, conflictul dintre cetățenii Romei și aliații din peninsulă, cărora li se refuza dreptul deplin la cetățenie. Războiul social (bellum sociale, al aliaților = socii) s-a încheiat, previzibil, cu victoria Romei, care (atenție!) a extins prin Lex Juliae și prin Lex Plautia Papiria dreptul de cetățenie și la locuitorii Italiei. În al doilea rînd, confruntarea dintre Senat și liderii militari. Inaugurat de Lucius Cornelius Sulla, conflictul între politicienii care dețineau atribute militare și legislatorii care guvernau Republica a cunoscut o evoluție relativ scurtă, de jumătate de secol, dar extrem de sîngeroaasă. În 82, pe fondul unor lupte pentru putere în Senat, Sulla își îndreaptă legiunile împotriva Romei, acțiune ilegală fără precedent, care stabilește, însă, tonul și procedurile conflictelor ce vor urma. Senatul îl proclamă dictator egibus faciendis et reipublicae constituendae causa (dictator pentru emiterea de legi și pentru stabilirea constituției), un eufemism pentru acordarea puterii absolute în stat.
Senatul va rămîne în continuare terenul de confruntare între deținătorii de putere militară (imperium) și aristocrația coruptă, grupată pe facțiuni de interese. Corupția generalizată se manifestă prin folosirea pîrghiei legislative pentru doborîrea adversarilor și pentru salvarea propriei poziții. Legiuitori subtili, mulți dintre ei magistrați și avocați de carieră cu remarcabile succese în tribunal, senatorii își construiesc, în mare parte, parcursul legislativ pentru folosul propriu și/sau pentru cel al clientelei politice. Aceste jocuri conflictuale la vedere, cu ieșiri în forum și mobilizarea maselor, alternează cu explozii de violență militară și cu mișcări de stradă în care mulțimi isterizate vandalizează, incendiază, ucid, întîi la comandă, apoi anarhic. Gaius Julius Caesar joacă în mod remarcabil această carte, prin interpuși, sprijinindu-l în mod indirect pe Publius Clodius Pulcher, un maestru al manipulării gloatelor, care a terorizat Roma din poziția de tribun, pe care a obținut-o renunțînd la condiția de patrician și organizîndu-și, în vederea alegerilor tribunale, adopția într-o familie plebee. El moare asasinat, la ordinul lui Pompei, doar unul din lungul șir de politicieni, cărora revoluția populisto-legalisto-imperială le manîncă, unul după altul, capetele.
Cel mai celebru rămîne, desigur, Caesar însuși, dar, privită în perspectivă istorică, asasinarea sa în numele salvării Republicii capătă o dimensiune tragicomică: ascensiunea lui Caesar spre dictatură a fost facilitată de starea dezastruoasă a administrației Republicii, depășită de dimensiunea imperialistă a politicilor sale de anexare. Senatul, guvernatorii locali și magistrații erau, fiecare pe partea sa, favorabili status quo-ului, deoarece încuraja laxismul fiscal, anarhia financiară și nepotismul. Pe fondul de aroganță senatorială și gubernială, Caesar evoluează ca un administrator și legislator al reformei, sprijinit constant de abilitățile sale diplomatice și – important – de forța legiunilor, care îi sînt fidelizate de o lungă istorie comună în campanii dure. Senatul nu e interesat de reformele lui Caesar, menite să reducă profitabilitatea poziției de senator și să uzurpe privilegiul de castă; în schimb, e preocupat să extindă controlul asupra narcisistului Caesar, prin acordarea nelimitată de privilegii și onoruri, care contrazic și jignesc tradiția republicană. Apoi – în mod cinic – același Senat care s-a supus orbește capriciilor caesarice îl asasinează pe dictator la Idele lui Martie. Ironia se accentuează cu venirea la putere a urmașului legitim al lui Caesar, Octavianus. După o altă serie de războaie civile, acesta deschide linia imperatorilor cu o perioadă de pace și stabilitate de o durată fără precedent. Pax Romana devine Pax Augusta. Republica a murit – paradoxal – odată cu dictatorul Caesar. Iar liniștea perioadei lui Augustus e o amăgire – Roma va cunoaște un lung șir de convulsii, sub conducerea imperială de după acesta.
M-aș întoarce o clipă la Lucius Cornelius Sulla Felix. Istoria dictaturii sale e complicată, reformele sînt amestecate cu un regim de teroare, în care au fost lichidați peste 9.000 de oponenți. Tînărul Caesar abia a scăpat datorită intervențiilor unor suporteri ai lui Sulla, care l-a cruțat împotriva voinței sale. Probabil din cauza unei diferențe de caracter, dar poate și datorită acestei experiențe traumatice, Caesar nu a introdus niciodată proscripția (proscriptio) ca instrument de lichidare a dușmanilor politici, pe care, în mod notoriu, prefera să-i ierte și să‑i transforme în aliați. Sulla a murit de bătrînețe, la vila sa din Puteoli, după ce s-a retras din toate funcțiile publice. Caesar a plătit cu capul stilul mai indulgent. Roma și-a continuat traiectoria autofagă, în care diversele forțe se anihilau unele pe altele, în loc să se potențeze. De la legiunile care își trădau generalii în plin conflict la gărzile pretoriene care îi ucideau pe împărații cărora le juraseră credință, există un fel de continuitate instituțională a regenerării prin violență, pînă la anihilare.