T-shirt. Fără împămîntare

Primul contact cu opera lui Liviu Stoico­viciu l-am avut în anul 1980, cu ocazia unei cronici de serviciu scrisă, dacă nu mă înşel, pentru revista Arta. Regretatul Mihai Drişcu, sub a cărui îndrumare amuzat-ironică încercam să intru în liga matură a criticii de artă după un stagiu în presa studenţească a vremii, m-a trimis să văd o expoziţie la Galeria Căminul Artei (etaj), insinuînd că nu voi fi capabil să scriu ceva inteligent despre aceasta. Era o personală Stoicoviciu, artist al cărui nume nu îmi spunea absolut nimic. Cunoştinţele mele limitate (inevitabil la acea vreme) despre producţia artistică din România şi memoria cursurilor de istoria artei parcurse recent au facilitat însă această vizită. Apărat fiind de ino­cenţa (relativă, desigur) faţă de ierarhiile pre­stabilite ale momentului, faptul că Liviu Stoicoviciu era, practic, un artist necunoscut în jocul elitelor momentului mi-a rămas indiferent. Mi-a fost, de asemenea, limpede că Liviu Stoicoviciu venea din şcoala modernismului internaţional, că lecţiile cubismului analitc fuseseră asimilate în mod organic şi, de asemenea, că demersul artistului era oarecum în răspărul curgerii naturale a picturii care se făcea hic et nunc, la Bucureşti. În acest sens, provocarea maliţioasă aruncată de Drişcu pe deasupra muntelui de manuscrise de pe […]