Istoria se ține în cutii de mărimi crescătoare. Cînd o cutie s-a umplut, ea se închide, și se scoate capacul de la următoarea – mai mare. Cea plină e așezată acolo, și în jurul ei se adună alte fapte. Nu neapărat diferite – dar altele. Faptele noi și cele vechi sînt separate prin peretele subțire ale celeilalte cutii, care îndepărtează contaminarea. De la un ciclu la altul, rămîne sentimentul vag al acumulării, dar și incertitudinea asupra similitudinilor. Cutia a doua s-a umplut. Ea e așezată cu grijă într-alta, mai mare. Și tot așa. Cutiile cresc, ajung la dimensiunea unei colibe de păstor din zona muntoasă a Thessalei. Apoi la cele ale unui templu ionian. Apoi la cele ale unei cetăți din Sparta. Apoi ale unei colonii din Sicilia. Apoi ale Forumului roman. Un vulcan erupe și totul se amestecă, cutiile se rup și conținutul lor devine gunoiul pe care cresc alte istorii, adunate cu grijă în cutii mici, mijlocii, apoi mari, din nou.
Tucidide îl îngroapă pe Homer într-o casetă ascunsă în colțul cutiei sale. Pollio îl imită pe Tucidide, depus într-o cutie mai răsărită, ascunsă într-un colț al cutiei lui Gaius Asinius. Amîndoi caută să îl uite pe Homer, cu zeii săi generatori de istorie, și să pună faptele înaintea semnificației acestora. Acumularea de fapte cere catalogarea. Așa apar arhivele: o înlănțuire crescătoare de cutii, a căror explorare inversă vine din sentimentul obscur al repetiției. Există ceva care leagă frămîntările prezentului și exemplaritatea trecutului. Există o decădere, o cădere din atunci în acum. Și totuși, rămîne și un rest – o aproximare, din faptul că fiecare trecut își are trecutul său, că fiecare cutie se află în alta, fără ca această conținere să ofere vreun adăpost memoriei. Ceea ce pare nou se compară în efemeritate cu ceva vechi. Dar ceea ce pare vechi a fost nou – și efemer – la rîndul său. Aceste lucruri sînt știute, dar fără certitudine, deci fără consecințe.
Tucidide e un tînăr tîrît în răsucirile de soartă ale unui război civil. Pentru el, măreția războiului troian este reprodusă în trecutul palpabil de conflictul dintre greci și perși. Aheii au trecut în Asia pentru a răzbuna insulta adusă lui Menelaos. Persanii au trecut marea în sens invers și au fost opriți la Marathon. Aceasta e istoria mare, în cutia ei mică. Războiul peloponesiac, a cărui descriere îl consacră pe Tucidide drept „părinte al istoriei științifice“, se află în cutia următoare, mai încăpătoare și mai lipsită de măreție. Ceea ce rămîne exemplar la Marathon e însă hemerodromul.
Membru al unei confrerii profesionale speciale, îmbinînd o excepțională condiție fizică și un caracter fără pată, hemerodromul e un alergător, posibil ereditar, ce poartă informații de mare însemnătate strategică pe distanțe imense, unificînd comunicațional sistemul urban al Greciei clasice. Hemera, zeița zilei/ziua; dromos, drumul, parcursul. Hemerodromul este alergătorul unei zile, el fugărește timpul pînă în momentul cînd acesta devine captivul veștii comunicate. Așa-numitul alergător de la Marathon parcurge distanța dintre Atena și Sparta pentru a duce vestea că armata persană a debarcat la Marathon. Apoi se întoarce la Atena pentru a comunica neimplicarea Spartei în conflict, iar de acolo aleargă la Marathon, pentru a duce aceeași veste pe cîmpul de luptă. Atlet, războinic expert în tehnicile supraviețuirii, deținător de informații vitale, hemerodromul e nu doar un om al timpului său, ci și un semn care călătorește peste timp.
Existența sa depune mărturie despre forța simbolică a organizării sociale și militare, despre calitățile pe care le mobilizează o comunitate aflată în proba supraviețuirii. Tucidide poate a mai beneficiat de hemerodromoi. Pollio probabil că nu. Tehnologia și zootehnia își spun cuvîntul – calul și carul de luptă adus din Asia aveau să desființeze o profesie mistică: alergătorul aducător de vești. Legenda hemerodromului de la Marathon, care își dă ultima suflare după comunicarea mesajului, nu se confirmă istoric, dar rămîne exemplară pentru eșecul informației de a supraviețui parcursului. Actul transmiterii e plin de măreție, are intensitate mistică; dar consecințele acestuia sînt îndoielnice. Deschise una după alta, cutiile istoriei spun același lucru – istoria se repetă, după cum informația că istoria se repetă e repetată la rîndul său, pînă la greață.
Gaius Asinius Pollio află despre moartea lui Pompeius Magnus în mod indirect. Nimic nu confirmă ipoteza că el ar fi fost de față sau măcar în Egipt atunci cînd adversarul lui Cezar și-a găsit sfîrșitul la Pelusium. E timpul poate să ne întrebăm în ce măsură Pollio a fost un hemerodromos al istoriei trăite, și nu doar un alergător de cursă lungă, al cărui singur scop este să ajungă, pe cît se poate, viu și nevătămat la destinație, indiferent de mesajul pe care îl poartă – indiferent dacă el are (sau nu) un mesaj? În ce măsură alergarea este notabilă, dacă la capătul ei, de pe buzele vestitorului se rostogolesc bilele negre ale morții sau bilele galbene ale trădării, sau bilele cenușii ale compromisului? E important să supraviețuiești prin poveștile tale despre ce ai văzut? Și dacă este – pentru cine? Sau e mai important să trăiești ceea ce vezi și să dispari odată cu evenimentele, evitînd astfel sfîrșitul previzibil – într-o cutie păstrată cu grijă în altă cutie, ferită de dispariție în altă cutie, și tot așa – pînă la sfîrșitul istoriei?
Ne e tot mai greu să urmărim logica autopsiei, într-un context în care singura dovadă a acesteia sînt speculațiile unor investigatori care pun cap la cap fragmente infime ale marii istorii, încercînd să le identifice proveniența. În consecința acestui efort, Gaius Asinius Pollio rămîne o umbră mișcătoare, informă, ce ia conturul diverselor suprafețe pe care e proiectată: un zid de piatră explodat de buruieni uscate, pămîntul fărîmicios al podișului spaniol, fluturarea unei pînze de corabie jumătate arsă, resturile unui Faun cioplit în marmură roz. El e un eon eluziv, o convenție oportunistă a ceea ce credem că sînt scrierea istoriei și trăirea ei în același timp. Interesantă rămîne, în cazul său, moartea textului – și nu a celui care îl rostește. Asinius Pollio e un hemerodrom fără mesaj, un alergător fără cursă, un erou fără moarte – dar și fără viață proprie. Topite în textele lui Plutarh & comp., cele cîteva vagi fragmente care vorbesc despre sinele Pollinian sînt cioburile unei propagande fără scop precis. Ne agățăm de ele fără speranță, doar pentru a putea visa la un timp abstract, fără a ne mai lua osteneala să ridicăm capacul ultimei cutii în care deșeurile istoriei se adună, fără a mai spera că un oarece sens s-a adunat acolo de la ultima vizită.