Tonga (2004-2017), Amsterdam. Foto: Călin Dan, 2007
Bucureștiul a pierdut una dintre dimensiunile sale de notorietate prin dispariția cîinilor fără stăpîn. Cîinii vagabonzi moșteniți de la demolările din anii ’80 ai secolului trecut au devenit cîini comunitari la începutul secolului 21, pentru a dispărea de la o vreme, discret, în lagărele de triaj care preced eutanasia. Din cînd în cînd, pusta din jurul orașului mai trimite exemplare confuze și famelice în zonele suburbane, prin parcări de malluri și printre ruine industriale. Dar e o invazie fără urmări notabile.
Cîinii Bucureștiului fac parte din gena orientală a orașului. Imaginile documentate de călătorii străini la începutul secolului al XIX-lea poartă marca identitară a patrupezilor inconfundabili, amestecați printre caftanele și ișlicele tîrgoveților forfotitori, sau tolăniți la umbră pe malul Dîmboviței, la o distanță prudentă de femeile care spală rufe și de copiii ieșiți la scăldat. Domesticit în perioada iluziei moderniste, Orientul Canin a fost eliberat cu violență și trimis în stradă după demolările masive practicate de regimul comunist în cîteva valuri, cel mai notoriu fiind tsunami-ul pseudourbanistic al lui Ceaușescu.
Prin chiuretarea centrului vechi (zona Uranus-Bateriilor-13 Septembrie, dar nu numai), dictatorul înspăimîntat de oraș a creat haitele de orfani rămași pe străzi, după migrarea forțată la bloc a stăpînilor cu case la curte, demolați literalmente peste noapte. Crescut în ruralitatea barbară a sudului, unde empatia om-animal e în cel mai bun caz utilitară, dictatorul a făcut un pas spre umanitatea superioară, prin adoptarea ideii cîinilor de companie – tovarășul Corbu și tovarășa Șarona. Dincolo de aceste elite plimbate cu coloana oficială, se întindea deșertul cîinilor. Și al oamenilor-cîini. Contaminarea dintre animal și om a trecut neobservată, disprețul față de animalele fără cod poștal a făcut invizibilă similitudinea de destine. Pe treptele cele mai de jos ale urbanității, războiul dintre om și cîini a luat proporții epice.
Cîinele e un animal ciudat. El suferă de o formă particulară a neoteniei (în greaca veche „neo“=nou; „teinein“=extins), maturizarea lui oprindu-se la un stadiu juvenil nu doar la nivelul morfologic, ci și la cel emoțional. Dar asta numai în raport cu specia umană și numai în relațiile unu la unu, unde cîinele dezvoltă o dependență afectivă necondiționată; în această ecuație, omul nu e stăpîn, ci, practic, dumnezeu, raportarea cîinelui fiind de dependență emoțională absolută. Teinen devine theos, animalul crează un nou zeu – omul.
Cîinii își pierd comportamentul neotenic, dacă li se refuză dialogul emoțional și suportul economic. Un animal expulzat din comunitatea umană se va maturiza în direcția haitei, coalizîndu-se cu exemplare aflate în situații similare și ocupînd un loc conform cu capacitățile sale în ierarhia de pradă a grupului. Haitele de cîini sînt abile, adaptate tactic tehnicilor de guerilă urbană, și își urmăresc scopul cu o anume strălucire: bucureștenii care au întîlnit haite de cîini în nopțile dinainte de eradicare pot să confirme că nu e o experiență lesne de uitat. Cîinii eliberați de neotenie își distrug părinții divini. Timpul petrecut în compania zeilor pare să nu mai conteze. Socializarea din perioada neotenică ajută la exercitarea calităților agresive din perioada post-.
SONG: Cîinii demolărilor
„Sîntem cîinii demolărilor,
Ne tîrîm prin moloz,
Numai piele şi os,
Dar cu limba roz.
Nu ne sperie buldozerul, macaraua, camionul,
Ştim însă de mici că duşmanul nostru e omul.
Omul ne îngroapă de vii,
Omul ne bate în sac,
Omul ne scoate maţele,
Omul ne vine de hac.
Hei, omule!
Haina de piele la ultima modă,
Mănuşile moi, încălţămintea comodă,
Toate din pielea noastră sînt făcute.
Săpunul parfumat şi cremele fine,
Toate din carnea noastră sînt rupte şi supte.
Unge-te, spală-te, simte-te bine,
În timp ce otrava noastră urcă în tine.
Omoară stăpînul! Omoară stăpînul! Omoară stăpînul!
Bărbosul şi chelul, pletosul şi spînul!
Dărîmă-i casa, şi palatul, şi oraşul,
Arată-i că orice naş îşi are naşul.
Stăpînul dărîmă, cîinele scurmă,
Cine cîştigă pînă la urmă?
Sîntem cîinii demolărilor,
Şi trăim în ruine,
Sîntem piele şi os,
Dar încă ne e bine
Fără tine.“
(Wings for Dogs/Aripi pentru cîini, 2007; versurile îmi aparțin)
Anul 2007 a fost, în ceea ce mă privește, anul cîinelui. Fiul meu plecase într-o vacanță, cred, și am rămas singur cu Tonga, femela cocker spaniel pe care am crescut-o împreună de la vîrsta de 2,5 luni. Ziua mi se împărțea între lungi plimbări prin parcurile și cîmpurile din jurul Amsterdamului și lucrul la o fabulă teatrală menită să rezume impresiile și ideile stîrnite de munca împreună cu deținuții unui penitenciar de maximă siguranță din România.
Era un proiect greu, încărcat de sentimente contradictorii, pe care îl acceptasem dintr-un fel de simț al onoarei profesionale (demersuri similare erau un lucru obișnuit în Olanda), fără să bănuiesc amploarea pe care această lume complicată a penitenciarelor o va lua în producția culturală din România, în doar cîțiva ani. Titlul piesei era Carne/Cane și personajele erau cîini care se visau oameni. Ei trăiau în penitenciarul de animale, așteptînd să fie sacrificați. Conversațiile erau caracterizate de înțelepciune și cinism. Piesa a devenit, între timp, Aripi pentru cîini. S-a jucat pînă acum o singură dată, în iunie 2007, la Teatru Odeon, în fața unei săli pline, de către deținuții care au inspirat scrierea ei.
Tonga era un cîine de o neotenie armonioasă. Relația cu noi era protocolară, afectuoasă, demnă, severă, cu un fel de rezervă inteligentă în fața bancurilor pe care le făceam cînd o certam în glumă pentru greșeli imaginare. Ca orice om, avea slăbiciunile sale, dar lipsa subtilității nu era una dintre ele. Spre deosebire de mulți bipezi antropomorfi, Tonga știa cu exactitate cînd era tachinată, cînd i se dădeau comenzi hilare sau voit derutante – iar reacția era de ignorare princiară. În rest, nu exista nici o distanță de scepticism între ea și colegii de apartament – doar supunere încrezătoare. Eram zei.
În paralel cu piesa, lucram la un concurs de monument pentru un spațiu public bucureștean. Tonga fugărea mingea de tenis și diversele mirosuri din pădure. Apoi se ducea să bea apă din heleștee, sperînd că o voi lăsa să se scalde în apa glacială. În București se pregătea încă o vară caniculară, cu praf și secetă. Acolo, cîinii străzii aveau de înfruntat nu doar mașinile, oamenii abuzivi și temperaturile extreme, ci și setea. Cînd (dacă) ne gîndim la cîinii fără casă, compasiunea noastră se referă la foame. Adăpostul nu intră în ecuație – un cîine vagabond e un cîine vagabond, nu? –, iar apa nu există. Și totuși, vara, cîinii străzii nu au de unde să bea apă în Bucureștiul cu atît de puține oaze verzi. Atunci m-am gîndit la o fîntînă pentru cîinii străzii.