Călin DAN, Orașul e al nostru , campanie stencil pentru premiera spectacolului Aripi pentru cîini , Odeon, iunie 2007 (© Călin DAN)
Retragerea cîinilor vagabonzi de pe străzile Bucureștiului este încă un semn al diminuării morale a orașului. Tragedia unei umanități asuprite meta-istoric, adaptate unei sărăcii apatice sau doar resemnate, a devenit brusc invizibilă. A dispărut acea zonă interstițială care tolera vizibilitatea celor fără adăpost, famelici, depresivi cronic, a celor respinși de orice structuri sociale, dar prezenți cu regularitate în dinamica socială a străzii. Cuplul cîine-vagabond a ieșit din schemă odată cu ecarisarea Cîinelui Vagabond. Instinctul de conservare (sau o inginerie administrativă de a cărei eficiență nu sîntem conștienți?) i-a făcut pe cei neeligibili social să se extragă către marginile ascuse ale urbei sau să mimeze în centrul acesteia o normalitate jucată nefiresc. Cerșetorii lungiți odinioară în poze pitorești pe scările stațiilor de metrou sau ghemuiți la intrările blocurilor din centru au fost înlocuiți cu pîlcuri visătoare de bărbați și femei care sprijină cu sobrietate, în picioare, cîte un perete aruncător de umbră. Privirile pierdute în gol și pungile care îi înconjoară sînt singurele semne ale profesiei.
Camuflajul programatic al sărăciei marchează dispariția violentă a unei empatii pe stil vechi, pactul social al acceptării indiferente dintre cei fără nimic și cei cu (foarte) puțin a fost rupt prin intrarea în scenă a valului unei clase de mijloc cu posibilități, dar fără compasiune. Pe vremea cîinilor liberi, atît animalele, cît și cerșetorii erau parte a discursului public – chiar prin ignorare. Privatizarea economică a orașului nu mai permite ingerințe tulburătoare ale coerenței comportamentale. Cetățenii sînt aprioric acceptabili social și netulburați emoțional: nimic nu trebuie să deranjeze atenția față de fluxul reclamelor și să lezeze pofta de cumpărare. Cîinii vagabonzi, acea avangardă a lumii sălbatice (extra muros), acel apel viu la memoria perisabilității (nimeni nu e protejat de neprevăzutul mizeriei și al abandonului), au luat cu ei acolo unde au fost duși șansa de salvare morală a unui oraș oricum brutal și indiferent. În absența cîinilor care controlau emoțional spațiul public, Bucureștiul a pierdut dimensiunea tragediei umane pe care aceștia o simbolizează și/sau o reprezintă.
SONG: Orașul e al nostru
Îţi aminteşti de cîinii demolărilor?
Cîinii lui Ceauşescu, moşteniţi de Iliescu,
ignoraţi de Constantinescu
şi lichidaţi de Băsescu?
Bucureştii au fost! Sînt! Şi rămîn!
Un turn de ţărani cu ograda în balcoane;
Un mall cu boschetari pilind fier-betoane;
O parcare cu mitocani telefonînd din gipane.
Cîinii de la demolările dictatoriale
S-au prăsit printre realizările epocale
Din era burţilor pline
Şi a capetelor goale.
Te interesează cum trăieşte cîinele?
De azi pe mîinele.
Te excită cînd vezi cîini cu casă
Şi cîini fără casă?
Oameni maidanezi şi oameni de rasă?
Îţi dă orgasme
Sărăcia cu spasme?
Te bucuri că s-au dus aurolacii?
Că pe boşorogi i-au luat dracii
Şi i-au plantat pe centură
Cu iarba în gură?
Atunci ţi-ai găsit rostu
Nu sta ca prostu
Vino să vezi că
ORAŞUL E AL NOSTRU.
(Călin Dan, Aripi pentru cîini)
Era o vară caniculară, tipică locului. Mă tîram spre metroul de la Universitate pe la umbra oferită de strada Edgar Quinet. În pervazul adînc, de granit sumbru, al unei ferestre de la subsolul Facultății de Litere stătea o cerșetoare. Purta un pardesiu matlasat, dintr-un „fîș“ care fusese odată bej și acum avea patina cenușie, grasă, a hainelor în care s-a dormit. Cu mîinile sprijinite pe genunchii ascuțiți, privea fix asfaltul, cenușiu și el, dar altfel, uscat. Am scos o bancnotă, un Enescu cred, și i-am pus-o în poală. „Ce faceți?“, a strigat ascuțit femeia, speriind niște porumbei rahitici care dădeau cercuri pe alături. „Ce faceți, domnule?“, a repetat pe același ton înalt. „Cine credeți că sînt? M-am așezat aici să mă odihnesc! Nu cer de pomană! Nu am nevoie de pomană!“ În timp ce îmi recuperam penibil hîrtia, am putut să observ în pripă trăsăturile distinse, cocul îngrijit, mîinile subțiri, dar și pielea feței complet ridată și paloarea tipică bolii sau malnutriției. Am plecat cu sentimentul confuz că mi s-a dat o lecție. Nu știu nici acum care a fost aceea.