Primesc un telefon surescitat de la dna C., care îmi spune că se află la British Museum, unde a intrat pur şi simplu, aproape fără să-şi dea seama că a părăsit traficul pietonal stradal pentru a deambula prin spaţiile ticsite de artă veche. Filtrul între exterior şi interior pare să nu existe, muzeul e o extensie a pieţei publice, e o stradă acoperită, e acel pasaj benjaminian pe care toţi ni-l dorim, deschis reveriei şi închis violenţei şi controlului. Un miracol în sine la acest moment de isterie globală a spaţiilor hipercontrolate. O indiferenţă sfidătoare la adresa psihozelor induse de atacurile care nu au ocolit, totuşi, Londra, această metropolă postcolonială care îşi exhibă trecutul şi contrastele fără complexe.
Primesc pe WhatsApp imaginea lui Hypnos, un cap de bronz din perioada elenistică, a cărui stranietate plină de erotism captivează imediat imaginaţia. Inegalabila moliciune a trăsăturilor, senzualitatea morbidă (morbidezza = moliciune, abandon al materiei aspirînd spre descompunere), citibilă în buzele pline şi în bărbia rotunjită, sînt contrazise de goliciunea orbitelor, de absenţa văzului, care poate fi un accident indus de timp, sau dimpotrivă, o parte a caracterului. Zeul somnului e orb, atenţia lui e întoarsă spre un înăuntru vag şi tocmai de aceea profund neliniştitor. Trăsăturile efebului contrastează pervers cu această cruzime a privirii mutilate sau poate abandonate de bună voie. Ce nevoie are Zeul Somnului de privire, cînd în spatele acelor găuri orbitale se desfăşoară lumea infinită a viselor?
O întreagă arhitectură simbolică îl înconjoară pe acest zeu minor, lipsit de dimensiunea eroică a marilor nume ale Olimpului. Mama lui e Nyx (Noaptea), iar tatăl e Erebus, zeul întunericului. Erebus şi Nyx sînt fraţi, ceea ce ne duce la ideea cuplului primordial, de sorginte unică, din a cărui relaţie incestuoasă se naşte o altă realitate, mai complexă. Deci Noaptea şi Întunericul dau naştere Somnului, precum şi fratelui său geamăn, Moartea (Thanatos). Erebus tatăl dă numele său zonei infernale (Hades), unde sînt primite în carantină sufletele morţilor, îndată ce au părăsit trupul. Hypnos şi Thanatos sînt înfăţişaţi pe un crater purtînd către Hades trupul eroului Sarpedon. Ambii au umerii împodobiţi de aripi mari, ca de cocor. Asupra lor veghează Hermes, cel cu coiful înaripat, purtător veloce al sufletelor celor adormiţi. De la somn la moarte e un pas uşor de făcut, cei doi fraţi gemeni ne spun asta. După cum restul familiei lui Hypnos ne comunică alte lucruri. Soţia sa e nimfa Pasithea, care guvernează după unii relaxarea, iar după alţii halucinaţiile. El mai are o soră de temut, pe Nemesis cea răzbunătoare, care pedepseşte hybris-ul, trufia în faţa atotputerniciei zeilor. În fine, progeniturile lui Hypnos sînt Oineroi-i, zeii viselor: Morpheus, cel care poate lua cele mai diverse forme (metamorfoze), Phobetor (cel înfricoşător), zeul coşmarelor şi Phantasos, zeul iluziilor şi fantasmelor înşelătoare. Lumea întunericului e articulată sistemic, cu minuţie. Hypnos rezidă într-o peşteră prin care curge Lethe, rîul uitării.
Ceea ce fascinează la Hypnos-ul de la British e mai puţin goliciunea hipnotică a privirii, cu care ne-am obişnuit deja din frecventarea sculpturii în bronz romane ce preia motive clasice şi elenistice, cît tîmpla înaripată. Cum am văzut, în varianta pictată, Hypnos e înaripat ca o pasăre, la umeri. Mitologia greacă mai aşază aripi pe coifuri (Hermes, Ajax) sau pe sandale (tot Hermes, Theseu). Înariparea craniului este o decizie plastică şi simbolică de un radicalism tulburător. Aripile de porumbel ieşind din tîmpla efebului cu faţa somnolentă îi dau un aer vag dement, o rătăcire pe care o cunoaştem noi înşine din arcanele viselor. Morfologia acestei anomalii e complicată de faptul că nu una, ci trei aripi suprapuse ca un fel de maşinărie de zburat ies – fără durere şi fără urma vreunei fisuri, din partea dreaptă a capului. În timp ce tîmpla stîngă e apteră. De data aceasta, în mod sigur un accident, lipsa aripilor stîngi dă o răsucire simbolică neaşteptată acestei reprezentări.
Grimasa subtilă a buzelor întredeschise ne arată că zeul e în suferinţă. Din cauza mutilării? Din cauza neputinţei de a zbura? Din cauza fîlfîirii dureroase a tîmplei drepte? Concidenţă sau nu, aripile mutilate aparţin părţii din stînga, cea infernală. Dinspre Erebus-tatăl vine o încărcare negativă, o absenţă. Imobil şi confuz, Hypnos este totuşi în plină mişcare. Dovadă, buclele grele care îi acoperă craniul rotund, răsucite, înnodate, cuprinse de o zvîrcolire reptiliană, ca în bătaia vîntului. Fără a lăsa impresia, zeul e fugar, alunecos, de neoprit, de neatins. Şi imediat ne reamintim de reprezentarea lui Kairos, de la Trogir. Zeul Oportunităţii, al Şansei ce trebuie prinsă de păr şi oprită din fugă, are şi el o buclă grea şi o parte a craniului lipsită de păr – anomalie semnificînd ratarea momentului cînd zeul ar fi putut deveni captiv.
Tîmpla apteră a lui Hypnos ne trimite şi ea la o ratare, a unui zbor oniric, a unei împăcări cu lumea viselor, a unei armonizări prin simetrie. Kairos îi sugerează lui Hypnos dimensiunea carnală, a luptei pentru un scop oarecare. Hypnos refuză această dispută, e nu doar fără o aripă, dar şi fără corp. Undeva, în presiunea geologică ce a fracturat bronzul pînă la forma în care el ne înfruntă astăzi, s-a produs o justiţie poetică: Somnul e doar pe jumătate înaripat, e fără trup şi cu o sexualitate dureros-ambiguă, iar bogata lui podoabă capilară e o colcăială de şerpi – ai îndoielii, ai coşmarelor, ai unui trecut care ţine prizonier în împletiturile sale savant-lascive capul de o frumuseţe brutală şi moale a zeului. De fapt, Hypnos nu doarme niciodată: nu îl lasă aripile de la tîmple să atingă perna şi să se abandoneze odihnei. Poate de acolo fractura aripii stîngi – din disperata nevoie de somn.