L-am cunoscut pe George Soros în 1992, cu ocazia inaugurării Centrului Soros pentru Artă Contemporană, CSAC București. Ne aflam într-unul dintre spațiile închise pînă atunci din fostul Palat Regal, era o lume foarte amestecată și guralivă sub imperiul evenimentului și al șampaniei, drept care discursurile amenințau să cadă în derizoriu. Fiind anul cu pricina, nimeni nu se gîndise la microfoane și stații de amplificare. George (cum i se spunea, fără nici o conotație familiară, în stilul eficient, american) s-a întors spre mine și mi‑a spus scurt: „Help me here“; am golit o masă de pahare, am tîrît-o împreună într-un colț al încăperii, el s-a urcat (spre groaza staffului său exclusiv feminin) în picioare, pe masă, și a vorbit, scurt, energic, cu o vădită bună dispoziție cauzată de mica aventură.
George Soros avea un motor în doi timpi. Era absent, sau visător, în expectativă, ascultînd cu capul lăsat pe o parte discursurile angajaților sau șoaptele insistente ale colaboratorilor apropiați. După care își revenea și făcea ce a făcut și în paragraful de mai sus – metaforic, desigur –, se urca pe masă și trăgea concluziile cu un aer alert și ușor amuzat. Mai erau și momentele neplăcute, în care explica, cu volute oratorice voit obscure, ceea ce nu îi convenea, și atunci engleza lui cu o sonoritate atît de pitoresc impregnată de maghiara copilăriei căpăta nuanțe cavernoase, vag amenințătoare.
George nu a avut nici o dată o presă bună. Întîi, felul cum a făcut avere: într-o perioadă în care speculația bancară și la burse nu era parte din discursul glamourizant în cultură și media, George Soros și-a asigurat o poziție de forță în speculația valutară, un domeniu privit cu suspiciune pentru că obscur și pentru că a manipula moneda națională a unei țări nu e o activitate menită a te face popular. Apoi, modul agresiv în care și‑a construit strategia filantropică: fundațiile sale, generate de Open Society Foundation (OPF) și căpătînd în timp nume diferite, s-au implantat, conform unei strategii geopolitice limpezi, întîi în zona nevralgică politic și interesantă economic a Africii de Sud, apoi în fostele țări comuniste ale Europei. Caracterul de rețea internațională al acestor fundații genera o vibrație conspiraționistă în cei care criticau implicarea fără precedent a unui singur filantrop la scară globală. Se adăugau la acestea reflexele tulburi ale Europei Centrale și de Est, antisemitismul, relația tensionată dintre foste și actuale minorități ale proiectului Austro-Ungar, neîncrederea subliminală a celor trăiți în comunism față de capitalistul care vine să ia, sub masca generozității.
Aș adăuga la asta și lipsa de modestie intelectuală a lui George Soros, un gînditor de mare clasă, cultivat în domenii de nișă ale filozofiei și posedînd un stil pe care l-aș defini drept clasic, cu o elocință vizionară și de regulă pesimistă. Discursul său argumentînd The Project of Death in America, o pledoarie pentru regîndirea relației cu moartea și pentru o soluție demnă de exit, are emoția reținută și acuitatea marilor școli de oratorie. La polul opus, numeroasele acțiuni filantropice și de lobby pentru o politică rezonabilă față de marijuana arată o latură neașteptată a lui George, care a declarat că nu mai fumează de ceva vreme.
Și totuși, pentru cei mai mulți, George Soros e un miliardar care speculează la burse, în mod obscur, pînă îngenunchează lira sterlină, care vine să facă ordine în țările foste comuniste, care se consideră discipolul lui Karl Popper (o figură greu de clasificat a filozofiei științei) și care scrie cărți sumbre despre o lume pe care, de fapt, el o conduce [sic!]. În plus, instrumentul său principal de investiții se numește (culmea aroganței) Quantum Fund. George Soros și-a construit o imagine de nonconformist structural, iar mișcarea sa dezinhibată între cele mai opuse cercuri nu putea decît să irite.
Nu am să-l idealizez tocmai eu pe fostul meu șef, cu care am avut o relație complexă despre care am scris o analiză mult circulată la timpul respectiv – „Dictatura bunelor intenții“. George putea fi extrem de subiectiv și volatilitatea deciziilor lui era proverbială. Mantra relațiilor cu rețeau CSAC era: „I do not understand what you are doing, but I am told you are top specialists in your domain, so you have my complete trust“. Pînă la proba contrarie, lucrurile funcționau într-adevăr pe această bază de încredere. Doar că ea era întotdeauna erodată de subiectivisme, fapte, interpretări. Alianța cu George în jurul unei strategii culturale era dificilă în afara schemelor de dezvoltare socială mari pe care el și echipa lui le dezvoltau. Rămîn, însă, din acea perioadă, cîteva moșteniri importante.
Una este ideea de rețea regională, transfrontalieră. Într-o perioadă cînd fiecare cultură a „regiunii“ (cum numeam pe scurt zona fostă comunistă sub control sovietic) privea aproape cu disperare către un Vest politicos-indiferent, OPF și CSAC încurajau colaborări bi- sau multilaterale regionale. E o strategie care abia acum, după aproape două decenii, își dovedește justețea. A doua este ideea rețelelor instituționale interne. O fundație poate juca un rol important, o rețea de organizații similare, cu agende și scopuri comune, poate fi mult mai eficientă. Dintru început, Fundația Soros România a generat entități autonome, structurate pe criterii de agendă profesională. Aceste entități, ca și structura centrală, erau bazate pe o exit solution: toate documentele fundației menționau cu claritate că actul filantropic va fi limitat în timp și că dezvoltarea sustenabilă este baza de dezvoltare a tuturor programelor.
Ceea ce s-a pierdut din discursul inițial este conceptul de „societate deschisă“. Lansat de Karl Popper, acest concept a fost folosit în mod tactic de către George pentru a deschide ușile ruginite ale unor societăți modelate de totalitarism, fără a pune presiune ideologică de un anume fel. O metodă realistă, de aerisire, de creare a unei circulații libere a ideilor și de sedimentare tot liberă a opțiunilor. Eșecul conceptului vine din presiunea neo-liberalismului, din criza economică ce însoțește endemic această presiune doctrinară ascunsă, din mizeria ideologică pe care o stimulează această criză, totul pe fondul unei schimbări de generație.
Este limpede că noile generații care își doresc reforme nu se recunosc în acest concept, ci mai degrabă în sintagme cu accent „revoluționar“, de tipul „societate civilă“ sau „sector independent“. Cum am mai sugerat și în alte ocazii, această terminologie are nuanțe troțkiste, de revoluție permanentă, sugerînd o polarizare, nu atît la nivelul societate-clasă politică, cît la nivelul societății înseși. Societatea este captivă și militarizată (metaforic, din nou) și salvarea ei va veni prin independizare și demilitarizare. Acest joc semiotic nu e speculație pură – este mai degrabă traducerea unei stări de spirit generalizate într‑o clasă de tineri educați după 1990, cu aspirații de putere administrativă și de legitimitate instituțională, care nu reușesc/nu sînt lăsați să identifice mecanismele prin care pot accede la ambele.
Faptul că retorica politică a momentului se servește de acest val de nemulțumire latentă este o ipocrizie primejdioasă, dacă nu e o strategie salutară. A arunca responsabilitățile reformei în brațele unei clase reformiste, fără a-i oferi și instrumentele legale și financiare necesare reformei, este o întoarcere la hărmălaia și confuzia anilor ’90, din care știm cine a cîștigat. E interesant de privit înapoi la acea perioadă. Noi, constructorii tentativi ai democrației post-‘89 și, într-un fel, victimele asumate ale acelui efort, sîntem numiți azi (polemic? deriziv?) „copiii lui Soros“ sau „generația Soros“. În mod evident, proiectăm imaginea unui timp confortabil, și nu pe cea a unei lupte cu inerția în numele deschiderii sociale. Este încă un reflex al clasei aspirante, care este critică fix pînă la nivelul instituțiilor pe care și le dorește, și nicidecum pînă la nivelul factorilor de putere decizională care dictează condițiile reformei.
Eroarea lui George a fost că s-a suit pe masă și a vorbit liber. Astăzi, sponsorii culturali (nu am să evit menționarea Băncii Erste sau a băncii Unicredit) au grijă să păstreze un profil discret și să susțină cauze simetrice doctrinei pe care o reprezintă. Sub lozinca CSR (Corporate Social Responsibility), sînt finanțate proiecte care – independent de calitatea lor intrinsecă, ce nu intră în discuție aici – au o consistentă orientare anarho-marxistă. Acuma, unde își pune omul banii nu e treaba nimănui. Devine însă o sursă de interes metodologic felul cum partizanii vocali ai societății sociale, civile, independente, comuniste, de stînga etc. își construiesc, fără nici o problemă, discursul pe banii furnizați de actorii neo-liberalismului atît de detestat. Să fie orbirea atît de mare? Să fi devenit ipocrizia un termen desuet? Sau am ajuns să fim loviți cu toții de afazie politică? Oricum nu contează pentru noi, copiii lui George Soros, care ne-am trimis banii în paradisuri fiscale și ne uităm acum nepăsători la al nu ştiu cîtelea val al unei revoluții permanent amînate.