T-Shirt. Nepotul lui Diderot

Sala de la Schitu Măgureanu a Teatrului Bulandra e fixată în memoria mea ca un abdomen întunecos, arcuit și încordat de volumul unui presupus balcon, totul vag și dominat de lumina mesmerizantă a scenei. Poate și pentru că, ani de-a rîndul, relația mea cu teatrul a fost dată de structura elisabethană, la vedere, a sălii de la Grădina Icoanei. Sau poate pentru că, în puținele dăți cînd am mers acolo, la Schitu, am ajuns după începerea spectacolului. Era, de altfel, o practică bine cunoscută a Teatrului Bulandra în anii ’70, admiterea tinerilor (elevi, studenți) în sală după primul gong, pentru un loc liber la nimereală, sau pentru unul „în picioare“, pe unde se găsea, pe scările și culoarele de circulație. Prima intrare în leviathanul de la Schitu trebuie să fi fost undeva între sfîrșitul lui 1972 și începutul lui 1973. Eram elev în clasa a unsprezecea, în opinia părinților mei, destul de mare ca să călătoresc singur la București pentru a avea contact cu marea cultură. Drept care am avut prilejul să prind, pe ultima sută de metri, un spectacol cu Nepotul lui Rameau, cu puțin timp înainte de interzicerea cauzată de plecarea din țară a lui David Esrig. Atmosfera […]