Muzeul Naţional de Artă Contemporană, pe scurt MNAC, s-a născut din spuma diverselor dezbateri şi orgolii, undeva prin 2001. Cuiul lui Pepelea a fost sediul pe care prim-ministrul de atunci al României, Adrian Năstase, l-a destinat acestei iniţiative – anume aripa E4 din Casa Poporului. În mod previzibil, această alegere a provocat dezbateri violente în spaţiul public sau, mai precis, în acel sector interesat de/activînd în domeniul culturii vizuale. Avînd în vedere că în acea perioadă nu se prea negocia cu guvernanţii şi nu exista o platformă unde cei nemulţumiţi să îşi exprime părerile, au rămas să se sfădească la infinit două tabere, în jurul unei cauze pierdute: cei care adoptau o atitudine de realpolitik susţineau că asta este o oportunitate unică de înfiinţare a unei instituţii importante pentru România şi pentru regiune; iar ceilalţi erau de părere că o instituţie de cultură vie nu poate exista în palatul lui Ceauşescu.
Perdanţii au fost cultura din România şi cei care o serveau, după priceperea lor, cu onestitate, încă înainte de izbucnirea acestui scandal. Subiectul a făcut ceva vîlvă în cercurile internaţionale, alimentat de vehementa campanie a lui Dan Perjovschi, care, din motive de temperament, dar şi de strategie personală, a preluat conducerea grupării anti-MNAC. Pentru că, de fapt, aici este zona unde s-a înregistrat pierderea: nu a fost pusă în discuţie locaţia şi ce ar trebui făcut pentru amendarea acestui dat din păcate inconturnabil, ci a fost demonizată instituţia, ca loc nefrecventabil pentru cine vrea să aparţină zonei corecte a politicilor culturale. 15 ani mai tîrziu, cînd ne-am cam lămurit că political correctness poate cădea (şi cade tot mai frecvent) într-un dogmatism găunos, lipsit de nuanţe, toată povestea cu MNAC ca instituţie coruptă ideologic/compromisă politic/dubioasă profesional nu mai interesează pe nimeni, în afara unor cercuri locale, amendate şi acestea de schimbările de generaţie.
Se constată în continuare un clivaj între: 1. die-hard-zii vechii polemici, care se folosesc de ea pentru a-şi acoperi frustrări personale; 2. lurke-rii care stau pe margine, tăcuţi şi atenţi să vadă încotro bate vîntul făcătorilor de opinie şi de reputaţie, gata oricînd să (se) expună la MNAC şi să se ralieze discret criticilor anti-MNAC; 3. cei cărora nu le-a păsat niciodată de această polemică şi care s-au servit de MNAC cu obiectivitate profesională; 4. în fine, marele public, pe care toată povestea asta nu l‑a interesat (şi nu îl interesează în continuare). Mai există şi categoria numărul 5., în ascensiune, a cercurilor internaţionale şi locale de oameni de cultură, sociologi, politologi, manageri culturali, care consideră situarea MNAC în acea clădire problematică drept „fascinantă“, „provocatoare“, „stimulativă“ etc.
Între toate aceste categorii, instituţia rămîne solitară, fără un sprijin explicit de opinie şi fără altă posibilitate decît aceea de a‑şi continua misiunea. Care, mă grăbesc să precizez, nu este în nici un caz aceea de a negocia la infinit cu contextul istoric şi politic în interiorul căruia se situează, nici de a fi placa turnantă a unei critici instituţionale, urbanistice şi ideologice avînd în centru Casa Poporului, zona din jur, cartierele mutilate în anii ’80 etc. Toate acestea – relaţia Parlamentului cu oraşul; dualismul introdus de ridicarea Catedralei în curtea celui dintîi; istoria traumatică a zonei Uranus-Bateriilor-Coşbuc-Rahovei; istoria devenirii Casei Poporului şi a întregii axe Est-Vest – sînt teme majore ale unei traume colective care îşi aşteaptă vindecarea. E un fenomen complex, care are nevoie (şi se bucură deja) de o atenţie complexă, a diverşilor actori. A juisa în faţa forţării administrative a MNAC în această capcană urbană nu mi se pare nici onest, nici foarte inteligent.
Dar problema nu o reprezintă partizanii statu-quoului, de regulă bine intenţionaţi, chiar dacă neinformaţi. Problema este o clasă culturală care perpetuează cu iresponsabilitate o bătălie expirată şi irelevantă în contextul în care publicului nu îi pasă că MNAC se află în Casa Poporului (sau cum vrem să numim acest fenomen greu de asumat arhitecturii). Dovadă, generaţiile între 29-40 de ani au amplificat cu peste 92% publicul MNAC, un public pe care statisticile recente îl arată ca fiind un public nou, în curs de fidelizare. Că acest public a crescut cu concertele din Piaţa Constituţiei, avînd Casa drept fundal, că aceste generaţii nu par să aibă o problemă cu caracterul tot mai insistent de Bucharest-brand al Casei Poporului sînt lucruri care pot să ne preocupe. Dar, în acelaşi timp, nu putem tura aceleaşi clişee discursive în anul 26 de la moartea marelui arhitect al naţiei: orice cultură ajunge în al treilea deceniu posttraumă la o maturitate care permite discuţiile de fond. Are România nevoie de mai mult timp ca să crească suficient de mare pentru a discuta constructiv în loc de a ataca miştocăreşte?
Problema prezentului nu este că MNAC se află în Casa Poporului, ci că MNAC nu poate funcţiona ca o instituţie a secolului al XXI‑lea în Palatul Parlamentului. Istoria ultimilor 14 ani a demonstrat capacitatea muzeului de a experimenta cu diverse soluţii de vizibilitate şi de accesibilitate. Pînă la urmă însă, toate şi-au dovedit limitele. În contextul de securitate pe care îl implică vecinătatea instituţiilor Parlamentului, şi într-un context internaţional care nu face decît să se degradeze din acest punct de vedere, este imposibil de prevăzut momentul la care accesul în incinta curţii se va face fără oprelişti şi – mai ales – nu se poate conta pe faptul că acest acces se va face vreodată cu automobilul. Adăugînd la aceasta izolarea zonei de ţesutul urban şi de mijloacele de transport în comun, putem trage concluzia că MNAC îşi va atinge nu peste mult timp limita de atractivitate publică.
Ceea ce puţină lume ştie este că – din proiect – MNAC nu este o clădire adecvată funcţiilor sale. Dincolo de spaţiile expoziţionale monumentale, muzeul nu are facilităţi pentru depozitarea lucrărilor proprii şi a celor în tranzit, nu are posibilitatea de a controla microclimatic încăperile, nu are asigurate căi de acces şi de panică pentru un număr de vizitatori proporţional cu spaţiile de vizitare, nu are o suprafaţă judicios calculată pentru diversele servicii auxiliare etc. Problema MNAC nu este, deci, una de locaţie, ci una de imagine, dar altfel decît cred unii: muzeul e o entitate dinamică, în creştere de reputaţie, dar fragilizată şi limitată operaţional de contextul fizic în care activează.
De aici s-a născut necesitatea deschiderii unei dezbateri publice asupra locului pe care MNAC va trebui să îl ocupe – fizic, dar şi social, psihologic şi cultural – în dezvoltarea Bucureştiului. Unde mutăm MNAC în Bucureşti? Aceasta este întrebarea pe care ne-o punem şi o punem celor care sînt responsabili de destinul culturii vizuale din România. E o întrebare serioasă, nu una polemică, şi aşteptăm pe 28 iunie (da, la sediul din Palatul Parlamentului) răspunsuri, sugestii, propuneri de strategii, în cadrul unei dezbateri publice la care sînt invitaţi toţi cei care se simt implicaţi în efortul – vizibil – de normalizare a Capitalei. Un Muzeul Naţional de Artă Contemporană situat într-o zonă la a cărei re-generare poate contribui în mod activ este, cred, parte a acestui tip de normalitate. Şi pentru că tot l-am pomenit pe colegul Dan Perjovschi, vreau să-i reamintesc că l-am invitat – printre primii – să participe la această discuţie. Şi să-i spun că declaraţia sa de principiu cum că nu va pune niciodată piciorul la MNAC în actuala locaţie este desigur nostimă, dar încălcarea acestui principiu ar fi o dovadă de maturitate. Timpul de vindecare a traumei expiră. Rămîne să vedem ce facem de acum încolo.