Efemeristul. O retrospectivă Mihai Olos, MNAC, 2016-2017 © Nicu Ilfoveanu
Divinația
A fost Mihai Olos un artist al spiritualului? Nu în mod direct, manifest și nu în mod doctrinar. Universul său formal și discursul teoretic ce îl însoțește se organizează în jurul unor principii ale modernismului „clasic“, preocupat de limbaj și de avatarurile constructive ale acestuia, și indiferent la speculațiile arhetipale. Comparația cu Friedman nu era întîmplătoare – oricît de tare am trage opera acestuia din urmă către viziuni holistice asupra lumii, utopianismul lui este pînă la urmă al unui arhitect, ținut în frîu de ancorele pragmatismului. Același pragmatism fundamental animă megastructurile proiectate de către Mihai Olos, care e, așa cum arătam mai sus, produsul și agentul de diseminare al culturii Maramureșului natal. Or, acel loc funcționează după principiile de organizare pragmatice ale unei lumi supuse presiunilor și urgențelor cotidiene ale supraviețuirii. Pentru a înțelege relația cu spiritualul a lui Mihai Olos, trebuie să răsucim cu 180 de grade viziunea semănătorist-„pășunistă“ în care avem comoditatea să cădem (a se deosebi de sămănătorismul [sic!] istoric) ori de cîte ori trebuie să lucrăm cu conceptul de vechime.
Satul vechi, pe care Maramureșul a avut posibilitatea de a-l păstra mai multă vreme decît alte regiuni ale României, nu este un loc armonic. El este un teren al conviețuirii strînse cu natura și al conflictelor ce rezultă de acolo. Este locul unde ordinea socială e mereu în balans cu dezordinea produsă de pauperitate, de intensitatea frustrantă a muncii fizice, de universul închis în sine. E o lume a cărei percepție generică e de confruntare între diurn și nocturn, între teluric și celest, între calendarul pămîntului și cel al astrelor, între individul anarhic și comunitatea constrîngătoare, între ritual și dezordine. Armonia fictivă indusă de adoptarea creștinismului ortodox a fost mereu chestionată de acest set de contraste, care ascund tot atîtea dileme. Percepția superficială, de tip urban, a unei ruralități salvatoare din arcanele modernității este contrazisă cu cea mai directă violență de cultura Maramureșului.
Acolo, nivelul tribal de domesticire a forțelor haotice, obscure, secrete (sau cum vrem să le adresăm) se împletește cu o modernitate sintetică a morfologiei fixate de cultura materială (unelte, inventar casnic, arhitectură de locuit, arhitectură utilitară). Coaja creștină se mulează pe un relief al adversităților ce trebuie îmblînzite și al tehnicilor acestei îmblînziri. De acolo rezultă o atitudine pragmatică asupra sorții, care trebuie gestionată atent, ținută sub observație. Ceea ce mințile grăbite califică drept obscurantism, superstiție sau erezie de la dogma creștină este strategia verificată prin vechime a conviețuirii cu spiritul, un spirit care nu e nici bun, nici malefic – ci indiferent, și prin asta potențial destructiv.
E una dintre contribuțiile cele mai valoroase ale scrierilor lui Aby Warburg despre Quattrocento-ul florentin, afirmarea explicită a fondului irațional, de sorginte etruscă, pe care s-a construit acea sofisticată civilizație urbană. Asemenea cetățenilor Toscanei, Mihai Olos este și el practicantul unei religii a afacerilor curente, un producător de simboluri ale cotidianului și un frecventator al ritualurilor apotropaice. Semnele haosului sînt omniprezente în persona olosiană: ele țin de aleatoriul factorului uman, de fecioarele în rut din noaptea Sînzienelor, de feciorii călare purtînd măști de draci, de forma falică a fusului (în același timp casnic, feminin), de practicarea diverselor tipuri de intoxicație și de consecințele acestora. Olos participă la acest flux chtonic, al haosului nocturn, prin practica sa socială, dar și prin șuvoiul incontinent de desene din kilogramele de carnete pe care și le confecționează singur, adunînd la un loc, post-factum, imagini inițial risipite pe resturi de foaie volantă.
Acolo, într-o frenezie valpurgică apar interpretări ale istoriei artei (Egiptul Antic, Matisse, Escher, Dali, Leonardo și alți maeștri ai Renașterii italiene, pictura bisericească bizantină și cea a Pompeiului antic). Picasso ocupă un loc central, ca sursă directă de inspirație, dar și ca sursă secundară, prin care Olos privește către nume din marea istorie a artei (Velázquez, Cranach). Apoi sînt sutele de portrete, unele sintetice, altele în caracter, unele anonime, altele notorii. În toate aceste caiete Olos pare să încerce o împăcare cu umanul pe care l-a epurat din orașul său universal. Imaginile se repetă în serii obsesive, ca într-o transă. Are sens informația că artistul încerca astfel să suplinească gestul mecanic al aprinderii țigării – desenul exorcizează „iarba dracului“.
Intoxicația și explozia rituală sînt tehnici practicate frecvent de către Olos. E o amintire recurentă, tulburătoare, izbucnirea sa într-un strigăt sălbatic, al țîpuritului atît de caracteristic zonei de baștină: la cîte un vernisaj, Olos era angrenat într-o conversație neutră, cînd brusc piciorul stîng era cuprins de un spasm ritmic, care pregătea izbucnirea strigăturii, modulate scurt, cu o voce ascuțită, din cap, ce se rupea brusc într-o liniște tragică. O microtransă, o răbufnire de șoc electric a șamanului în mijlocul convențiilor societății industriale.
Totul la Olos e instrumentarea și orchestrarea opozițiilor. Artistul desenează încîlcit mediumnic, dar revine obsesiv la structurile riguroase nodale, uneori prizoniere ale rețelelor grafice haotice, dar în general autonome. Nodul generic este repetat obsesiv, pe mari suprafețe ordonate mărunt. E o obsesie de alt fel decît cea din carnetele de schițe – ordonată, rece, tehnică. Răceala și fierbințeala – în sensul lor alchimic, de producere a revelației unificatoare a universului substanțial și spiritual – sînt trăsături distincte, ce se pot urmări în toată munca artistului. Fierbințeala desenului spontan e opozabilă răcelii șablonului, ștampilei care umple ritmic axonometriile sofisticate ale marilor compoziții cu noduri ortogonale. Repetiția, gestul mărunt, umil, aditiv și adictiv reprezintă o altă deconspirare a reflexului șamanic, după cum tot de acolo vin empatia pentru materialele umile, încrederea în capacitatea lor de absorbție a simbolului nodal.
Valoarea de investiție simbolică a nodului e și ea complexă. Să nu uităm că sorgintea lui este constructivă: lemnul, materie sacră, extrasă din copacul ceresc, este supus sacrificiului tăierii și torturii cioplirii. El devine astfel din amorfitate verticală ordine poliaxială. Ordinea nodului conține dezordinea obținerii lui. Orașul multinodal supraîntinde o lume haotică, oricînd gata de izbucnire. Nodul e construcție, dar e și scriere/discurs, e coerență spațială, dar și discurs temporal. Orașul lui Mihai Olos are un ADN apolinic, de intersecții ortogonale redate axonometric, într-o perfecțiune înșelătoare. Pentru că, în desene, nodul devine un produs spontan al transei, semn glagolitic, obscur, repetat isteric pe pagini întregi, apropiat de logosul divinatoriu, confuz, al delirurilor poetice care îl cuprindeau frecvent pe Olos, preluate probabil de la idolul său într-ale transei – poetul Nichita Stănescu (autor, de altfel, al unui volum intitulat Noduri și semne).
Logosul de fapt nu există, el e bîlbîială sacră, adevăratul logos este semnul nodului, perpetuabil, dar și exploatabil în lumea concretului. Pentru că aici este centrul – nodal, desigur – al personalității olosiene: articularea între delir și pragmatism, între transa periodică a țîpurelii și a jocului sălbatic pe sunet de ceteră, pe de o parte – și truda constantă la construcția ce ordonează lumea, pe de alta. Spiritualitatea lui Olos e una a funcției, nu a privilegiului. Artistul e un proletar care înțelege lumea de jos în sus, în stratigrafia formării ei și în dinamica sa orizontală,
neascensională. Orașul lui Olos se perpetuează pe toate axele, dar e totuși un conglomerat cu tensiuni în plan culcat, nu ascensional. Recuperarea obsesivă a deșeurilor transfigurate în noduri este magică, desigur, dar este și economică: artistul face acest exercițiu continuu de purificare a lumii prin reciclare. Ne putem întreba dacă fascinația evidentă a lui Beuys pentru Olos e manifestarea unei rezonanțe între personalitățile taumaturgice ale celor doi – sau de preocupările lor pentru reformarea societății postindustriale atinse de necroza creșterii excesive.
Efemeristul. O retrospectivă Mihai Olos, MNAC, 2016-2017 © Nicu Ilfoveanu
Textul integral va apărea în Efemeristul. O retrospectivă Mihai Olos, Editura MNAC, 2017. Expoziția cu același titlu mai e vizitabilă la Muzeul Național de Artă Contemporană pînă la 01.10.2017