Tacere prudenta si stridenta

  • Recomandă articolul
Trebuie sa incep printr-o marturisire: am un adevarat cult pentru cei care, inainte de 1989, au avut curajul sa se impotriveasca, raspicat si „pe fata“, dictaturii comuniste. Pentru disidentii arhicunoscuti, ca si pentru cei care, prea putin sau deloc mediatizati, au petrecut ani grei in inchisorile comuniste. Pentru cei ale caror vieti au fost intrerupte, deturnate, mutilate pentru singura vina de a fi pus mai presus de orice libertatea. Probabil ca, daca ei n-ar fi fost, nu ne-am fi deprins nici acum sa gindim pe cont propriu si sa ne impotrivim tentativelor puternicilor zilei de a manipula realitatea si pe noi insine. Datorita eroismului lor am inteles ca un regim totalitar nu poate fi invins prin tacere, prin rezistenta pasiva, prin fuga din real si refugiul, vinovat si complice, in interior (interiorul familiei, al profesiei, al cercului restrins de prieteni sau al propriei minti). Ei au fost cei care au contribuit in mod decisiv la spulberarea mitului societatii perfecte, denuntind, prin actiunile si interventiile lor publice, ruptura iremediabila dintre teorie si practica, dintre propaganda ideologica si realitatea imediata. Ei au avut puterea sa infrunte Infernul totalitar si pe agentii sai fideli si pentru asta – cel putin pentru asta – […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.

Comentarii utilizatori

Comentariile sunt închise.