TANDEM. Κένταυροι καὶ Ἀμαζόνες

Κένταυροι καὶ Ἀμαζόνες   Adrianei, ultimă Amazonidă   Noaptea venea cu un coş mare plin cu horifice coşmare, pe care-l răsturna în patul pe care se-aşeza, de-a latul, pe pieptul celei scurse-n somn, un demon rînced şi insomn, intrat cu cal cu tot – cum doar în J. H. Füssli, în budoar, sălbatic fornăind pe nări. Veniţi din patru albe zări, psevdokentaurii din cadră, pe care-i saturi nu cu-o vadră de apă şi-un morman de fîn, ci cu o crupă sau un sîn de nimfă căreia,-n iatac, haini şi gata de atac, i-ar sta pe piept, ca doi incubi grei ca nu ştiu cîţi m3 de piatră – copleşind-o pînă ce ea, pe spate, nici pe-o rînă, n-are să-şi mai găsească somnul. O rugă, poate, către Domnul ar linişti-o, cît de cît, cînd inima îi bate-n gît – numai că nu ştie niciuna…   Noroc că nu este doar una-n iatac, ci două, cu hulube- le-n sus, dar nu spre-a fi sucube prea-obediente, ci rebele şi inviolabile fecioare, pentru a strînge-ntre picioare (din tălpi şi pînă unde, reavăn, e unghiul) un grumaz, un greabăn.   Să li se urce-n cap e lesne apoi, mai dîndu-le şi plesne peste ce, iată,-s […]