TANDEM. De un amar de vremi…

De un amar de vremi…     De un amar de vremi încoace, naturii-i place să se joace: ignoră orice calapod şi scoate un cefalopod, în loc de ce-ar fi fost un om: un cap (ca-n Caspar Schott?) pe ambe- le-i laturi, prevăzut cu gambe, care fumează sub un pom, cu gîndul la mizeria-i proprie şi la o viaţă ce nu va fi apt, nicicînd, să şi-o aproprie. Pomu-i, de fapt, al altcuiva: al unuia ce-a fost ceva ce gnomul nostru n-o să fie: un mahăr cu filozofie de vechi epicureu şi care ştie că n-are să mai fie ce-a fost cîndva: un om ce are, jur-împrejur, după barem, cel puţin patru: un harem de nimfe, goale de zaimfe, aşijderea,-n Paradis, Evei, acum cînd, vai, în locul sevei de dinainte, numai limfe îi curg prin vine… Ci, aminte cînd şi le-aduce, dă să-i plîngă o neagră lacrimă din pleoapă; numai că-i lasă gura apă căci îi mai lasă, încă, apă, – iar cît îi lasă gura apă, e plin de-o fală cam nătîngă şi de un ifos vanitos biet potentatul impotent, cu un trecut de mare mahăr al sexului cu gust de zahăr (tos, vanilat sau vanitos) de care-i veşnic […]