Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
TANDEM. Dies illa (ploiezie)
- 25-06-2014
- Nr. 728
-
Tudor BANUŞ
- Rubrici
- 14 Comentarii
Dies illa (ploiezie) Ploua de luni de zile lungi şi cenuşii. Ploua în dungi ca zeghea de ocnaş. Cu suliţi lichide pe livide uliţi, ploua. Ploua cu gratii ude în cimitirul fără rude. Ploua cu cranii vechi, din ale căror orbite mari şi goale, din ale căror largi găvane ieşeau făpturi tot mai avane, – cu-arătătorul, să acuze; în timp ce guri fără de buze, cu dinţii, te-apucau de haină, cam pe ascuns, dar nu în taină; ploua ca-n Hitchcock, cu avide mari păsări, pe-avenude vide, unde umbrelele întoarse luate erau, ca nişte gioarse, de ape sau, pe sus, de vînt. Părea că nu mai e pămînt, că nu mai e, din cat în cat, nici o fărîmă de uscat, că nu mai e decît noian şi-un timp de-a valma, fără an, fără minut, fără secundă, care dă peste şi inundă. Şi iată omul, fără soare, zîmbind a spaimă şi stupoare, printre puhoaie, – tot mai singur, mai singuratic, mai nesigur, mai neajutorat, mai făr’ de puteri, ce n-are a-şi mai pierde decît umbrela, ca o pleoapă întoarsă, şi,-ngroşaţi de apă, ocheţii lui, fără de care, în ochi, întregul nour mare i s-ar vărsa – după ce salva […]
Stimate domnule Serban Foarta,
nu m-am grabit sa raspund, ci am luat-o pas cu pas, bucurandu-ma sa fiu un receptor caruia i se face onoarea de a va vedea cum erati in ’85 comparativ cu 2014. Va multumesc.
Stimată Doamnă,
dator, de-acum o săptămână, cu un răspuns în legătură cu opinia-mi asupra protocronismului autohton, iată un articol, nu prea stufos, al meu, de prin ’85 sau ’86, apărut în revista ”Orizont” (în ce număr, însă, fiindu-mi greu, acum, să caut).
Protocroniştii integrali (ce nici nu ştiu dacă există realiter, putînd fi, ei, numai produsul ursuzei mele fantezii) au NU vocaţia unei relative (şi controlabile) întîietăţi în timp, – ceea ce, vai, le-ar contraria ambiţia, i-ar umili, i-ar face de ruşine… Ei n-ar putea, oricum, să formuleze o propoziţie ca aceea în care, încă prea timid, un critic, mai apoi „divin”, consideră că, prin Urmuz, suprarealismul românesc e unul „anterior celui francez” (şi „independent” faţă de el). Căci ceea ce, într-astfel, premergem, prin Urmuz, e – nu-i aşa ? – un fenomen exotic (noţiunea căruia, adică, ea, baremi, nu ne aparţine); fără de care, bineînţeles, însuşi Urmuz, premergătorul său en titre, n-ar mai putea fi un premergător! Reformulată strict protocronistic, călinesciana propoziţie sună astfel: surrealisme-ul e Urmuz (şi viceversa). Pentru că, ziceam, protocronismul are nu, modică (dar rezonabilă), vocaţia cutărui relativ primat în timp, dar pe aceea, superbissimă şi vană, a nu ştiu căror începuturi absolute, a incipienţei fără niciun precedent, – tot astfel cum, după un Aurelius Augustinus, nu în timp, „in tempore”, dar cu acesta, „sed cum tempore”, începe Creaţiunea… Şi nu-şi vor fi asimilat pe vremuri, oare, protocroniştii irlandezi (căci, în materie de protocronism, nu suntem, pare-se, protocronişti!) iafetiticul lor grai gaelic („invenţie” a lui Goedel Glas, străbunul mitic al bătrînei Erin) cu nu altul decît cel ebraic, – cu care n-are, totuşi, legătură?! N-o fi avînd ; însă ebraica, ea, are prestigiul limbii cărţii sacre şi, implicit, şi pe acela al idiomului adamic, prin excelenţă protocron, – fie şi dacă fu „siriaca” (în sens, desigur, nu istoric, ca şi nici tocmai glotologic) adevăratul grai angelic şi, aşadar, paradisiac. Încearcă ei, protocroniştii, o nostalgie, un alean, un dor (cuvînt intraductibil!) al Paradisului (pierdut)? Mai cert e că, ar spune Leibniz, au obiceiul să goropizeze. – „Goropiser! Que veut dire cela?” „Că ciudatele şi, nu o dată, rizibilele etimologii ale lui Goropius Becanus, medic savant din suta cincisprezece, vor fi ajuns, cu vremea, proverbiale.” E drept, adaugă blajinul şi obiectivul Gottfried Wilhelm, că „…Goropius nu greşea prea mult, pretinzînd că idiomului germanic, căruia el îi spune cimbric, nu-i lipsesc mărcile primitivităţii, din care are tot atîtea cît şi ebraica, ba chiar mai multe” (cf. „Nouveaux Essais sur l’Entendement humain”). Fireşte că, într-asta, Goropius nu greşea. Umorul său, involuntar, va fi constat în singur faptul – şi e, acesta, un demers, un parti-pris protocronistic – că, pueril şi fandaxist (ba, pe deasupra, şi brrrabansonez!), el trage, de aici, concluzia că limba lui Adam era… flamanda. Aceeaşi nostalgie, dar, ca şi la irlandezii verzi, a unui timp dintîi: a unui genuin pretimp/strătimp, – convertită, însă, într-un comic (şi, la rigoare, inclement) exclusivism vernacular (de teapa „guaranismului”, să zicem, pe care Borges îl constată, incriminează şi deplînge la simpatrioţii săi argentinieni). Tare mă tem că în absenţa, însă, a unei astfel de naive nostalgii, protocroniştii integrali (ce nici nu ştiu dacă există realiter, putînd fi, ei, numai produsul logicei mele exigenţe) nu fac nici, baremi, să goropizeze. (Cu o excepţie : etimologia, – teren pe care, mult după Goropius, se poate da, şi astăzi, în… goropi!) – Concluziile sunt implicate: fără ferestre, suficienţi şi adiabatici, neconcepînd alteritatea (nici, cel puţin, ca un reper, ca un sistem de referinţă, ca un, la limită, rău necesar vocaţiei, ca şi frumoasei lor cariere), le mai rămîne să împartă, retroactiv, brevete de invenţie şi să(-şi) cultive autismul… Numai că orice autism e, implicit, un out-ism (cf. engl. out „afară”) ; încît, în termeni futbolistici, protocronismul (integral) e un (etern) autoaut.
Anul asta nu am avut rabdare, ca nu cumva sa ma iau cu vreo grija, ca anul trecut, si sa treaca ziua de 8 iulie. Insa nu stiam de asa o dubla sarbatoare si pentru asta, ca si pentru tot ce am invatat si anul acesta citind Tandem, ma consider un cititor fericit. (n.18 iulie)
„La mulţi ani!” > mulţam [pentru urări].
Ziua mea de naştere e 8 IULIE (1942); ziua de naştere a lui Tudor e 8 IULIE (1947).
Altfel zis, un fel de gând la gând!
A multumi/a multani… ci LA MULTI ANI, domnule Serban Foarta.
În rândul 2 din @ Tatarca, – în loc de [sens] angelic, mai potrivit ar fi angelologic.
Eu, din păcate, am fost orb la ceea ce Dvs aţi văzut: barza („avis pia & benigna”), cu, în plisc, scutece sau un linţoliu, -care, dacă salvează pruncul de la marele dezastru, are un sens angelic. În care caz, şi celelalte păsări sunt (fie benefici, cum e barza, fie malefici) îngeri ornitomorfi.
Restul e „baladă”!
Mulţumiri…
http://www.youtube.com/watch?v=-ex-m-eEKsg
Si \”versiunea\” lui Pittis e exceptionala. Numai ca Dylan s-a inselat: ploaia de apoi prevazuta de el acum aproape 60 de ani nu a venit (era acea ploaie atomica din anii 50 care, dupa un experiment H Bomb in Pacific, nenorocise un vas de pescari japonezi).
Ploi si ploi. Eu o prefer pe cea a lui Bon Jovi \”secondat\” divin de marele Luciano.
Doamnă, mă bucur că un cititor al „ploieziei”, în speţă Dvs., a avut perspicacitatea să descopere, într-însa, aluziile la „Dies irae”, una din „sequenţele” celebre atribuite biografului Sfântului din Assisi, anume Thomas da Celano…
În rest, „lava vulcanică” din începutul comentariului Dvs. e,
bineînţeles, „favilla”.
(Spun „bineînţeles”, pentru desigur, cei ce ştiu cuvintele şi tâlcul marelui Imn escatologic.)
N-aş vrea să credeţi că vă dau, de la catedră, note (foarte bune), ci numai că-mi exprim, în ocurenţă, admiraţia pentru cineva care cunoaşte (bine) ceea ce mult prea mulţi ignoră absolutamente.
Vă mulţumesc…
Un Titan(ic), un portavion sau o canoniera? – unii sunt salvati (de la naufragiu) de aceeasi barza care i-a adus, altii sunt urmariti de o fantoma a propriei tinereti revolutionare, ori de spectrul acelora care au pierit in alte conflagratii de unde trebuia sa ne fi venit salvarea precum plutirea majestuoasa a unui Condor, sau in aceleasi ape (tulburi?) – pasari – mai ceva ca-n filmele cosmaresti, pasari Scuipa-Foc, pasari de pe alte tarmuri si taramuri napustindu-se asupra unuia care,-n fuga lui, pierde toate umbrelele din dotare („turbanul ii cade si-l lasa cazut”) si se mai tine – ca de un vestmant – de una singura si aceea intoarsa de vant, pe cand o alta e cazuta prin balta… [povestire dupa un articol al domnului Tudor Banus ]
Intr-adevar „totusi ce?”
Sint ploi si ploi.
Tandemul o inchipuie pe aceea „de apoi”.
Nitica luciditate, domnu!
Un dans de lavă vulcanică, în acorduri mozartiene, moment în care Omul și Natura nu se mai vor în înfrățire, precum în inmul lui Thomas de Celano…
Poemul, o mostră de creație transmodernistă, dar cu structură metrică, ce nu-și dorește ruptura totală de versul popular. Felicitări, Domnule Șerban Foarță!
Totuşi ce?
https://www.youtube.com/watch?v=YvAPRIwX5KU&feature=kp