TANDEM. Hathor

Hathor   Cînd începe să cugete, sloboade mugete şi are ugere pentru o sugere exhaustivă: nici o eschivă n-ajută o vacă să nu-i bei laptele, să nu i-l sorbi, dacă îţi place laptele (proaspăt, de vacă nemaiholteie), pîn’ să se facă urdă sau brînză, – nu cale lactee. Asta nu-i, însă, juna Joiana ce tunde poiana (verde ca prazul) de iarbă, cum briciul, obrazul, de barbă…   Asta, mă tem că e un totem, o bovină divină, o gàdină sacră – pe care-o consacră clopotalanga; sau vrăbiile care, în creştetu-i, – langa o ţin, ca-ntr-un cor de milogi, că mai vor şi mai vor de mîncare; sau tocul din cornul ei drept, ca şi hornul nărilor; başca ţigara-i ce,-acum, măria sa hoaşca o mulge de fum.   Corul de sus, guraliv de nespus, se îngînă cu-acela de dedesubt ce-ar fi unu-a capella, – de n-ar fi să se-audă şi-o alăuta cu gît întrerupt lîngă neseamăna trîmbiţă, – geamăna unei ciuperci de nemîncare, cu-o pîlnie din care,-n neştire, ies melci.   Vaca noastră e una din cele,-ntre ale cărei coarne ovale, ca ale lirei, va fi stat, cîndva, Luna cu ape de nacru.   Numele sacru, sub ceruri înalte, îi era […]