Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
TANDEM. Între ziduri
- 20-02-2015
- Nr. 760
-
Tudor BANUŞ
- Rubrici
- 24 Comentarii
Între ziduri „… m-am lăsat dus de o viziune ce retropedalà către secolul 19, probabil la Londra, unde zidurile şi cărămida – prin osmoză – făceau parte din structura oamenilor şi a sărăciei lor, aşa cum ghetto-urile si banlieu-rile actuale se înfiltrează în fiinţa celor captivi ignoranţei, superstiţiilor şi îndoctrinărilor de tot felul… Oarecum, sînt niste portrete de prizonieri ai locului: spaţial şi mintal…“ (Tudor Banuş) Iernii să-i facem reproşuri, cînd fumegă cerul de coşuri peste gălbuiuri şi roşuri cărămizii?… Care,-n carne, intră, prin strîmte lucarne, spre-a le rămîne în carne ălora de prin mansarde în care focul nu arde, iar fetelor, farduri bastarde le-ntind pe obraji peste coşuri şi plăgi, ca şi pseudo-roşuri de buze, pe buze… Reproşuri, cui să-i faci? – Fie şi-n iunie, rufa întinsă pe funie n-ar mirosi a petunie, dar a aceeaşi leşie a care miroase-le (şì e odoarea sălciu-cenuşie a sărăciei) şi părul… Alètheia sau Adevărul e-atunci, doar, când cade vălul! Al fumului, fără să cadă (căci el, între altele,-i vălul), mîngîie roşia arcadă a sinagogii… Şi iată, din îmbîcsitul său caier, toarce-se vitreg un şlaier premonitoriu, în aer, – care aduce cu părul tău cenuşiu, Sulamita, dein aschenes Haar, Sulamith…
…Maestrul autohton al armoniilor mallarméene:
“De aceea, o Poete, camarazi şi discipoli te numesc cu atâta predilecţie Maestru, fiindcă nimeni nu e mai puţin imitabil decât tine, şi totuşi puterea ta asupra lor a fost atât de mare; fiindcă toţi năzuiesc în sens şi armonie spre suprema desăvârşire ca să reziste în faţa ochiului tău: fiindcă tu păstrezi pururi o taină pentru ei şi ne laşi credinţa în acel Eden de frumuseţe care singur e veşnic.”
Stefan George, Elogiul lui Mallarme
(“Tage und Taten”, 1903)
Mulţumiri pentru textul kassnerian. Mă bucur mult că mi-l trimiteţi, cu-atât mai mult cu cât nu-l cunoşteam.
M-am întâlnit cu Stefan George o singură dată, în 1904, în casa lui Hugo von Hofmannsthal din Rodaun. Friedrich Gundolf, care-l însoţea în călătorie pe maestru, era de faţă. George avusese cândva sau mai avea încă intenţia să scoată articolul meu Etica Covoarelor, din Eseuri, ca tiraj special în editura revistei Blätter für die Kunst, fusese atras de cartea mea despre poeţii englezi, care pe vremea aceea purta încă un alt titlu, citise deseori, după cum mi se relata, cu glas tare din ea, trebuia deci să ne întâlnim odată, ceea ce s-a şi întâmplat la Rodaun. În urma bârfelor şi a zvonurilor care circulau mereu pe seama lui Stefan George, mă aşteptam la o atitudine foarte sacerdotală din partea lui, dar nimic de acest fel nu s-a vădit, era omul cel mai simplu cu putinţă în costumul său albastru puţin lucitor şi cămaşa cu guler înalt, mânca încontinuu sandwichuri, chiar şi după ce ceaiul fusese servit, iar cu degetele înnegrite de nicotină îşi răsucea singur ţigaretele, aşa cum pe atunci mai era încă obiceiul în Franţa şi în Austria. Ne-a citit din traducerea sa din Dante: murmurând cuvinte înşiruite după cuvinte, evitând orice patos, de parcă ar fi citit formule fermecate, rugăciuni pe care nimeni n-avea nevoie să le înţeleagă, deoarece erau sacre şi destinate unei acţiuni pur magice. Aşa se recită sau se spun rugăciuni în moschei pe limba arabă, pe care nimeni din cei îngenunchiaţi nu o poate vorbi. Era impresionant, deşi nu întru totul satisfăcător. Lectura lui Rilke ştia să le îmbine pe amândouă: elementul sacerdotal şi cel dramatic. Dar îmi puteam astfel face o idee despre raportul lui George cu muzica. Pe vremea aceea eu mai mă aflam încă foarte mult sub fascinaţia muzicii lui Richard Wagner, lucru pentru care poate sta mărturie prima ediţie din „Morala Muzicii”. George nu voia să audă de aşa ceva; a fost vizibil iritat atunci când, nu fără deferenţa necesară, l-am întrebat despre poziţia lui faţă de muzică şi aşa mai departe. “Asta nu mi-o putea explica acum în cinci minute, în orice caz ea era cu totul alta decât a mea.”
Înainte de despărţire trebui să ne şi semnăm în cartea de oaspeţi. Primul se trecu fireşte maestrul, care scrise în ea doar St. G. Când după el urmă Gundolf, care toată după-amiaza abia deschisese gura, roşind doar feciorelnic din timp în timp, ori de câte ori îi adresa cineva o vorbă sau o privire, George strigă: “Păstrează diştanţa, Gundel, diştanţa!” („Dischtanz halten, Gundel, Dischtanz!”) După mai mulţi ani, această scenă, cu totul anodină în sine, mi-a fost redată ca şi cum George ar fi spus acele cuvinte cu un ton de ameninţare, de poruncă. În realitate, el le-a spus în glumă şi făcând puţin haz pe seama timidităţii şi a modestiei şovăitoare a discipolului, poate chiar şi pe seama lui proprie, în măsura în care se poate imagina aşa ceva. Astfel sunt reproduse întâmplările.
Oameni cu o privire foarte clară pentru ceea ce nu e decât uman găsesc figura lui George din „Fiziognomica” mea vanitoasă. Era oare George vanitos? Nu e “vanitos” un cuvânt stupid, nesemnificativ în faţa unui fenomen atât de impunător? Stefan George era vanitos aşa cum numai un german, poate şi un indian, un bengalez, poate fi vanitos, ceea ce e tot una cu a spune că vanitatea pătrunde aici sub piele. Motiv pentru care ea iese poate mai mult în evidenţă în fotografii decât în realitate. Personal el părea complet lipsit de vanitate, în schimb nesănătos, livid, asemenea cuiva căruia îi place să-şi încordeze la extrem senzaţiile. Ochii lui verzi-albaşti erau mici şi puteau să arunce priviri foarte răutăcioase, erau în genere mai degrabă răi. Vanitatea lui Baudelaire, pe care George îl admira, era cochetărie, bluff, dandysm, se desprindea uşor sau putea fi spălată precum fardul de bună calitate. Vanitatea individualistului nu poate fi îndepărtată atât de uşor şi apare deseori ca o suferinţă. Era însă George individualist? Doctrina lui este clar împotriva individualismului. Şi totuşi nu reuşea să-l evite, iar asta îl făcea să pară uneori vanitos şi suferind, sau poate chiar să fie.
(Din volumul „Zeul şi Himera”, 2005, p. 417-423)
De consemnat că unul dintre membrii cenaclului al cărui cvasi-sacerdot era poetul Stefan George, va fi fost, în prima-i tinereţe, contele Claus von Stauffenberg!
Stimate domn, există, pare-se, un avantaj şi în micul mare neajuns de-a nu avea acces, întotdeauna, la semnele diacritice autohtone. – Dacă aţi fi dat la tipar textul de mai sus, STEFAN ar fi deveni ŞTEFAN!
Vă felicit pentru lămuririle (sumare, dar foarte pertinente) asupra germano-latinităţii marelui poet.
Aveam un prieten ce spunea, când venea vorba despre genialul weimarez, „franţuzul” Goethe. Şi, în definitiv, avea dreptate!
Alb, umple-o apele, – izbucuri,
de sunt. (De lemn, e roua lor:
des untdelemn e roua lor…)
Album, pleoapele i-s. – Bucuri,
în gri, vedenia cărui duh
(ce,-n uşa-i bântuie), prin ele?
Cenuşa-i bântuie prin iele!
În grive, denia cărui duh?
(Şerban Foarţă, Opera somnia, Polirom, 2000, p. 275)
… a debutat sub influenţa simbolismului francez, iar figura lui, ca şi cea alui Goethe, nu ilustrează opoziţia dintre spiritul Europei germanice şi al celei latine, ci mai degrabă atracţia reciprocă şi sinteza celor două tărâmuri. Stau mărturie, pentru afinitatea cu Italia, traducerile din Dante şi poeme precum “Rom-Fahrer” sau “Porta Nigra”, iar pentru cea cu Franţa, vizitată în anii ’90, într-un moment decisiv al carierei sale, poemul “Francii”, din care citez:
Era în cea mai rea răscruce a călătoriei mele.
Colo de prin adâncuri otrăvite limbi de flăcări
Aici ţinuturi inspirându-mi silă,
Eu de ai lor şi ele de zeii mei râzându-şi.
………………………………………………
Atunci prietenoase şi înverzite mi-apărură
În zori de zii câmpiile Meusei şi ale Marnei.
Iar în oraşul plin de graţie şi de veselie, farmecul
Trist al parcurilor; sub boltite turnuri,
Un tineret purtat de beţia a tot ce-mi este drag ‒
Acolo eroism şi cântec străjuiau misterul:
VILLIERS pe sine vrednic socotindu-se de-un tron,
VERLAINE în cădere şi căinţă cu suflet de copil
Şi sângerând pentru a lui statuie MALLARMÉ.
Chiar dacă vis şi depărtare ne pot ca hrană întări
De respirat ne dă să respirăm singur cel Viu.
Vă mulţumesc deci, prieteni ce acolo cântă încă
Şi părinţi pe care de atunci i-am dus la groapă…
Cât de adesea s-a-ntâmplat ca mie, luptător
În patria tulburată, şi de izbândă încă îndoit,
Să-mi dăruiască forţe noi această şoaptă:
RETURNENT FRANC EN FRANCE DULCE TERRE.
credem că ar fi fost mai bine pentru totzi, inclusiv pentru sfintzia ta, dacă rămâneai în Cei trei muşchetari.
@Aramis
Stimate domn, cred ca pot compatisa cu dv. intru satietate fatsa cu un menu histrionic, insa ati putea fi ceva mai specific: unde a facut cariera incredibila vaicareala dupa ‘90? Pen’ca sint probe suficiente ca histrionul a fait marcher (ca altfel nu se explica) populatii, in lung si in lat (din Patagonia in Kamtchatka si din Quebec la Auckland), ceva mai devreme (surse…). In ce priveste “sentintza gaunoasa” nu stiu unde vedeti gavanele, enuntul e unul totalizant cu un corectiv reductor. Daca, asa cum sugereaza Tandemul –partea text-, punem enuntul in lumina aletheica, chit ca totalizantul poate fi discutabil, reductorul (implinirea graiului) e debordant de evidentsa. Cunoasteti, de par egzamplu, capacitati articulatorii in alte graiuri – in afara de cel al paserilor- care sa maiestreasca enunturi exclusiv in vocale (ortografic, ori vocale, diftongi, triftongi in son) cum cela neaos?: Oaia aia e a ei. Oaia aia ăuie. Oaie, ai auă/ /ouă/ie? In alta ordine (de idei), insa, am fost interpelat de keyboard name-ul de folosintsa-va. Ceva aproape fermecator in asocieri. O bucata de vreme am vazut un “arămiş” (o renditie tandru-juvenila, pre-mergatoare/zicatoare a codrilor de aramă -vezi mestecăniş, aluniş, stejăriş-); mai apoi , nu-sch de ce, imi veni in minte episodul Le philosophe cu Brice Parain, in Vivre sa vie, al lui jielje in care exista o postulare a periculozitatii gindirii – a se vedea moartea lui Porthos- idée reluata si de Calauza tarkovskiana (penser me fait mal). Aerul de subsol e imprevizibil. Are aerosoli?
Asa cum vazui, intr-o alta viata, intr-un film, o felina dotata cu ochelari speciali care ingaduiau a se descoperi adevaratele fiinte –si caractere- locuitoare ale infatisarilor omenesti aparent obisnuite, imi pare acum ca artistul are in recuzita-i niste ochelari ce-i permit sa vada invizibilele deitati domestice (lari), care, odata surprinse , pot fi redate si muritorilor de rind prin metode si mijloace –artistice- specifice (parca am mai auzit pe undeva formularea asta…) .E aproape hazliu, in imagine supra, zeitatile domestice si-au pus cancelar un lar hilar cu ochilar. Pe de alta parte, imi vine a zice stam martori unui largit (sic!) proiect de mester Manole , oarecum gone wrong/astray, o plulara (sic!) jertfire trunchiata…
EXERGUE
Bien que trop seul et mal armé
À vous conduire en autre langue
Parmi l’inavouable tangue
Et tel oiseau qui (ma larme est
Le témoignage) m’alarmait
Non moins que le bateau qui tangue
À me laisser le coeur exsangue
Entre vos basses,Mallarmé,
Maintenant face à une rive
Dont le nouveau soleil vous prive
De plus d’une ombre ou bien d’éclat
Avec ces feuilles décentrées
Bruissantes même au calme plat
Va-t-on avoir le droit d’entrée.
(Omagiul lui Şerban Foarţă, traducător al lui Mallarmé, adresat poetului pe care l-a transpus în româneşte.)
Incă si mai inăltător:
„Imi doresc o Romanie cu populatia Chinei si cultura Frantei!”
PS Vezi ce ambitiosi si imaginativi erau fascistii nostri din vremurile cele bune? Si ce bine ne-am vindecat noi de delirul lor al grandorii, trecand pur si simplu in extrema opusă… „pour monter notre ménage”?
„Quiconque n’est pas mort jeune m é r i t e de mourir.”
Nu crezi?
Celan „se trage” si din Stefan George.
Expresionismul e mai mereu tragic – in poezie, pictura, muzica.
Impresionismul e lumina, viatza.
Europa Centrala germanica (Kafka included) versus Europa sudica (chiar daca Francia e ceva mai „sus”) latina.
Dupa La Rochefoucauld, Vauvenargues, Galiani, Rivarol, Joubert … mi se pare destul de nesarat, nu crezi?
J’ai tout raté, sauf Aramis!
Sa-tzi mai zic o „sentinta gaunoasa” a lui Cioran: „vrei sa-tzi bucuri deopotriva si prietenii si dusmanii? Iesi afara in carje”.
De asta ce zici?
MIe imi zgarie auzul aceasta sentintza gaunoasa: nu pentru ca mi-ar contrazice cine ce convingeri patriotarde, ci fiindca ma deprima reluarea la infinit a butadelor unui histrion trist, care a trecut fara sa clipeasca de la megalomania din tinerete la acreala si vaicareala masochista a batranetii.
(Si pentru ca vaicareala asta a facut o atat de incredibila cariera dupa ’90, asa cum facuse si delirul nationalist al aceluiasi personaj cu sase decenii inainte.)
Tot sunt bune si librariile Carturesti la ceva – azi am dat de un exemplar din editia 2010 a versiunii bilingve Album de versuri – Stephane Mallarme, volum realizat de maestrul Foartza. Paranteza: sper ca O C sa dedice un articolas ultimului Carturesti de pe Lipscani, o fi el expresia capitalismului cultural dar estetic e o placere sa il vizitezi.
Reiau: editia 2010 a Albumului e fascinanta in primul rand pentru ca jumatate din carte e dedicata „laboratorului” poetului-traducator, in asa fel incat citind comentariile fiecarei poezii tzi se schimba perspectiva de abordare a versurilor.
De acord cu Parintele Nicolae S care aprecia traducerea celebrului vers din poemul „marin” al plictisului:
Mahnita-i toata carnea, iar cartile, citite – suna aproape perfect.
Cat despre si el celebrul sonet al palidului Vasco, va trebui sa ma obisnuiesc cu traducerea, caci inca am in minte varianta phillippide-ana.Recomand volumul celor care vor sa inteleaga ce inseamna TRADUCEREA in Poezie a unei alte POEZII: formidabila eruditie, perfecta stapanire a ambelor limbi, profunda intelegere a sensibilitatii dar si a „mestesugului’ poetului tradus.
PS Cioran nu se dezminte: poporul nostru a ratat totul in afara de GRAI.
Stefan GEORGE: Masca
Unduitoare, măştile se prind şi se desprind din danţ
Dar una îşi ascunse febra sub straiele păpuşii
Şi pricepu, înconjurată de beţia sălii,
Că nu lipseşte mult până la Miercurea Cenuşii.
Ea se strecoar-afară, spre parc, spre podina
De scânduri; mai face-un semn de despărţire
Şi se apleacă tremurând.. un trosnet scurt
Apoi răceala mută; din depărtări a balului zvonire.
Niciunul dintre cavaleri, niciuna dintre doamnele cochete
N-au observat-o sub frunze şi mătasea broaştei.
În primăvară însă, când ieşiră să se plimbe,
Din lac se ridicau ades nişte ciudate şoapte.
Uşoara ceată din veacul pus pe glume
A prins un foşnet straniu pe sub apă
Dar nu s-a minunat prea tare pentru el:
Şi-a zis în sinea ei că undele se joacă.
Mulţumiri pentru aprecieri…
Cât despre „dein aschenes Haar Sulamith”, cenuşa e, într-adevăr, mai „evidentă”, pentru că păru-i e mai mult decât cromaticeşte cenuşiu, – fiind, literalmente, încenuşat, ajuns cenuşă.
Imi vine in minte si Jack Spintecatorul, dupa unele opinii provenit – biet bolnav mintal – din lumea ghettourilor poloneze. Parca e si o premonitie a crematoriilor folosind „combustibil” uman.
Totul – desen si versuri – de un expresionism tulburator (tragic ar fi oarecum pleonasm).
V. Paul Celan, „Todesfuge”…
….Cenusii – parul cenusiu al Sulamitei ( a lui Fondane?)
Curios, in romana ” cenusiu” e cam autonom, pe cand in germana cenusa e evidenta.