Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
TANDEM. La belle du seigneur
- 07-12-2012
- Nr. 653
-
Tudor BANUŞ
- Rubrici
- 21 Comentarii
La belle du seigneur Cum aş putea să-ţi spun eu ţie că asta nu-i acrobaţie? Cum aş putea, nu peste umăr, să-ţi spun că ăsta nu-i un număr de circ, – în timp ce,-n juru-ţi, circul tot mai febril şi-ţi spun că circul acesta (spun, sau doar încerc să spun) nu e un circ, – e-un cerc; şi că trapezul nu-i trapez, chiar dacă e privit în piez. Ci că e Sfînta Hexagramă, Steaua, adică, a lui David, – pentru centaurul impàvid aceasta fi’nd nu jug, ci ramă a celeia prin care el, ieşit din carte şi din buchii, o a cuprins ca-ntr-un inel, – inel de nuntă-n şase muchii, tăioase ca un lat de spadă de flacără şi de zăpadă… În vreme ce, printr-însul, zîna centaurului alb îi curge în braţele de-oţel, iar lîna prelungului ei păr, de aur, abia aşteptă să se-ncurce cu coama albului centaur… Care, în timp ce ea-i Frumoasa Seniorului, el nu e Bestia, chit că ea tremură (ca trestia, cînd, printre stuf, se-aude coasa) de teama lui, – ce nu e Bestia, ci semitonul dintre om şi cal ce-ajung să facă una: […]
Nici nu-ţi poţi închipui surpriza pe care, de peste ţări şi ţărmi, mi-o faci, dragă Adrian…
Pe curând, într-o misivă propriu-zisă.
$erban (!)
Graţie bunăvoinţei dlui Şimonca, am aflat e-mailul Dvs. Ramâne sa vă trimit… cameea!
Draga Serban,
Daca Daniel StPaul locuieste in Statele Unite („ne despart mari, tarmuri si fuse orare”), ii pot trimite eu – din partea ta – de aici din Michigan unul din cele doua exemplare ale noastre („Salul, e sarpele Isadorei”/”Salul esarpele Isadorei”). Nu cel cu dedicatie pentru Pusa si Tavi, ci cel cumparat de mine de la Eminescu in vremea studentiei.
Voi căuta e-mailul Dvs, în redacţia OC, şi vă voi trimite fie file-ul, fie cartea (daca veţi vrea să-mi comunicaţi adresa).
Pe curând.
Domnului Serban Foarta
Va multumesc pentru generoasa oferta care m-a surprins si “destabilizat”; n-as putea sa o refuz, e mult prea magulitoare, insa mi-e ca geografia ne e mashtera (ne despart mari, tarmuri si fuse orare). Dac-ar fi vorba de o versiune electronica ar fi simplu (OC are adresa mea electronica), dar imi pare ca e vorba de a hard copy (exemplar fizic). Daca sinteti in Urbea de vest, as avea un releu acolo, insa acesta nu dispune de email si pot tine legatura doar telefonic, in weekend; peste saptamina nu pot comunica la ceasuri rezonabile, date fiind circumstantele, si, de-mi veti confirma “apropierea de releu”, in doua-trei zile pot avea un raspuns in ce priveste disponibilitatea cuiva de-acolo de a prelua neasteptat de gentilul dv. dar. In acest caz va voi tine la curent aci, in “subsol”.
In ce priveste evocarea lui Cocteau, tocmai ii vizitez pe „ces enfants terribles [qui] se bourrent de désordre” pentru a revedea scena …‘isadorabila’ „sur la route, entre Cannes et Nice… „
Parfumul fiind un soi de „Beau de l’air”, vă înţeleg aluzia, domnule StPaul, la „O vase de tristesse…” ş.cl.
Pe „Isadorant” îl paşte, însă, pericolul de a ajunge,-n timp, o tot mai veştedă (şi, eventual, stătută) senzaţie olfactivă, – un, eventual, „iz odorant”.
Dacă aş avea adresa Dvs, v-aş putea trimite o plachetă, a mea, de-acum vreo 25 de ani, intitulată (dublu): „Şalul, eşarpele Isadorei”/”Şalul e şarpele Isadorei”, – de unde şi catrenul (holorimic) final al, dacă vreţi, Isadoriadei (titlul căruia e „Antistrofă”), şi anume:
„Rosine, Edith, Alice adore-i
şalul, eşarpele de lux;
şalul e şarpele de lux,
roz, inedit, al Isadorei.”
P.S. După cum ştim (din, între alţii, Jean Cocteau) „châle”-ul Isadorei era „rouge”, – unul ajuns, însă, cu vremea, prin impalidarea magnificului roşu, roz! (Tot astfel cum „isadorantul” – un vlăguit „iz odorant”.
Domnului Serban Foarta
Nemangaierea mea-i “calculul”-inclusiv cel renal-, nu dantsul ori muzicile, cit de metronomice or fi (n-am poftire a-i rascoli pe Thales, Pitagora ori cei de la ei cetire, in ciuda unui “anumit imperialism” usor reperabil); parfumul pe care-l sugerati e tentant –daca avem ambii in gind aceeasi Isadora-, doar ca, fiind domnia sa retrasa in noaptea adinca, mi-e ca , aspirind la isadorare, poate isadorabilitate, s-ar putea sa sfirsesc noctolatru (“je t’adore Isadore à l’égal de la voûte nocturne…) cind, de felul meu, sint heliofil
Nimic nu vă impiedică, stimate domnule StPaul, sa faceţi uz, în caz că danţul „metronomic” vă displace, de parfumul J’adore Isadore!
Domnului Serban Foarta
De buna seama, numai ca eu ma plingeam de ceea ce ma „ataca”, nu-mi convine… Dar, ca sa fiu circotas (vorba parfumului : J’adore!), nici cu Terspikhore nu mi-e rusine, parca o vad/aud pe maiestritsa de dants zicind pruncutselor:” …. et un, deux, trois, quat’, assemblée „, ca sa nu mai vorbim de piruete, spirale si alte figuri & corpuri (geometrice), cu atita calcul meschin intru ele…
Ideea cu dansul, – cf. ultimul meu mesaj către dl StPaul, în care vorbesc de pasodoble!
Polisemia i se datorează, în primul rând, lui Tudor Banuş, a cărui grafică este o „opera aperta”…
Or, opera aperta
şi-a pierdut coperta!
Vă mai „vira”, pe lângă programul „mathematic”, unul coregrafic: paso-doble!
Se vede ca nu poti spune orice despre muza…Cea tehnica m-a lasat cam buzat (cu buza umflata) si a umblat pe la rotite si angrenaje ca sa nu plece de la expeditor, aproape o jumatate de zi, mesajul precedent, desi-i posibil sa fi adormit eu cu laptopul in brate visind lei, centauri, zine, muze, ceea ce, la urma urmelor, nici n-ar fi asa de rau.
Cu smerenie trebuie sa cer iertare pentru strepezirea de privire (si , poate, nu numai) pe carea o am fost desavirsit cu un infinitiv personal/izat; las circumstantsele sa se hodine, asum, suferind in taina si pentru pierderea consecutive de macaroana de soldat fruntas TR , neavenita pierdere tocmai la moment festiv ce face meridianele a rasuna de victorie epopeica si epocala.
@Daca_nu_nu
Ba, nu, nu, Cassandra nu-i a mea (daca ma gindesc bine, nici a autorului de roman, ci a strabunilor si strabunilor strabunilor, in fine), docomentul olograf probeaza:”Maintenant, ma famille et moi. Je suis donc née Ariane Cassandre Corisande d’Auble.”(p.11, editia pomenita supra). Mi-am luat cutezantsa sa pun o paranteza in d’Aub(l)e pentru ca patronimicul asta desi ‘faimos’ (“les Auble c’est ce qui se fait de mieux à Genève”) imi vira un program “mathematic” (dobl ori obl/u/ic) , pe cita vreme d’Aube e in totala armonie cu “zina (zorilor a) centaurului alb”
Iara in ce priveste muza, ne-am putea intelege, daca vorbim de muzele cele de moda noua, proactive si active, gata sa-si suflece minecutele (ori sosetutele) in rind cu artistul, nu cele care sad intinse lenese pe canapea asteptind ca naintepomenitul sa sufere (transferul de substanta artistica)…
Nu, nu, – „Cas[s]andre” nu e de la dl Daniel StPaul, ci de la autorul romanului citat de către domnia sa, mai sus, anume „La Belle du Seigneur”, al lui Albert Cohen, numele căreia, întreg, este Ariane Cassandre Corisande d’Auble.
Dl StPaul îl pune pe „l” din „d’Auble” (rimă, altminteri, a lui „noble”!) între paranteze, pentru sublinierea unei anumite auroralităţi: „aube” (< lat. "alba" = "zori de zi"), - numele, între altele, al fiicei lui André Breton. Cât despre Cantemir (amintit, aici, prin antifrază, - fie şi dacă Dacă_nu_nu îl preţuieşte, după cât ştiu eu, cu asupra de măsură), soaţa-i dintâi era Casandra! În fine, dacă e nevoie de cutare "C" inaugural, cel mai potrivit ar fi (Albert) Cohen, autorul marelui roman. Voi reveni...
Eu m-am gândit că ar putea fi C de la Cantemir „croind la planuri din cuțite și pahară”, ha, ha, ha… Că el, Cantemir, adică, era cu tot soiul de făpturi de-aceste, jumătate om, jumătate altceva (upps!), era cu peană, iar muchiile Stelei pot fi și niște paloșe încrucișate…
P.S. „Casandra”-i de la tine, nu?
„…declinarea onomastica Ariane Cassandre Corisande D’Aub(l)e i-ar putea povesti Centaurului romane?…”
Vrei să spui că ar putea fi și aceasta o Muză? Și eu m-am gândit… O dată, că ea-mi pare-a-l ține-n viață. Rîdeți, nu rîdeți, eu văd aici un dans. Nu, nu o acrobație, ci un dans în care ea păstrează o anumită distanță între ei, protagoniști. De ce? Fiindcă el are deja în jurul gâtului acele muchii ale Stelei. Ea, nu. Ea-mi pare că-l privește (tot pe el), prin urmare și veghează să nu-l rănească, iar, la o adică, ea s-ar putea răsuci cumva-cumva să-l sărute, numai să nu apropie jugul de muchii al Stelei… Zic și eu… O spune și textul:
„Se-nchide cartea ca o rană:
peniţa,-ntîi, apoi o pană
descris-a, nu fără bravură,
cam tot ce vede-se-n gravură.”
Domnului Serban Foarta
T/C (peCeTe, T de la taina, trestie, tratat, trasatura -de pana, condei- si C de la centaur, condei si… inceput, dupa cum se va vedea).
Va multsamesc pentru disiparea „intrigaturii”, nu cunosteam partea asta matrimoniala de drept seniorial si nu pot sa ma mir indeajuns; m-ati trimis cu prima noapte si la jusul ei , ca si la niste pagini din Lampedusa ori din Garcia Marquez, asta à propos de ultima ratiune, a sosetutei…)
In ce priveste iconofora – termen zamislit de Thora Van Male relativ de data recenta- C-ului cum e desenata de domnul Banus, nu aveati de unde stii, exceptind cazul ca am fi bune medii telepatice, ca atunci cind am atentat la versul barbilian aveam in minte doua C incipitiale din doua „adagii” diferite: „Al Comienzo fue la palabra Amor” (versul doinasian-goetheian de altii tradus asa in spaniola) evident , telescopat din celalalt ‘adagiu’, „Au Commencement a été le verbe, et le verbe…”
Si cu, ori fara, noduri, am o aplecare spre papura, asa ca nu va faceti, cum nu-mi fac, probleme.
Altminterea, nu vi sa pare ca declinarea onomastica Ariane Cassandre Corisande D’Aub(l)e i-ar putea povesti Centaurului romane?
Mulţumindu-vă pentru ingeniosul comentariu, ar trebui să comentez, la rându-mi, această frază ce vă aparţine:
‘Am ramas intrigat de sosetutsa, („manusitsa”) de pe laba piciorului sting al gravitationalei sulamite a rigai [?] ebree, prea bela zina a stapinului.’
După cum lesne se observă, „gravitaţionala sulamită” îşi dă jos, cu degetele piciorului drept, restul ultim de vestimentaţie: colţunul, („şosetuţa”) ce-i îmbracă laba celuilalt picior, – asemenea unei mitene („mănuşiţă”).
Ceea ce pare o aluzie la faptul că, în Evul Mediu, un mariaj (regal) era valabil numai dacă,-n noaptea nunţii, cei doi soţi erau cu totul goi, adică se culcau „nudus cum nuda”, – clauză ce, nerespectată (căci, la rigoare, se găseau trebuincioşii martori mincinoşi, valeţi sau cameriste, gata să jure strâmb), putea duce la desfacerea căsătoriei („chichiţele” de soiul ăsta,-n materie de drept canonic, nelipsind nici în, ostil divorţului, catolicism).
*
Aş mai adăuga un lucru: aluzia la Ion Barbu, cu Oul său dogmatic:
„Căci vinovat e tot făcutul/ Şi sfânt, doar nunta, începutul”, s-ar potrivi într-adevăr dacă „letrina” ar fi O, oul intact, adică, – iar nu cel spart, în parte, care-i C.
Dar astea-s numai noduri în papură, desigur.
Mulţumesc, domnule StPaul!
Fie în C începutul,
în C, în Centaurii-n cete, –
din care doar unuia rutul
schimba-i-se-va în sărutul
nupţial, care pune pecete!
Intr-un fel, sarcina cititorului de Tandem e mai greu de dus (hmmm) , cel putin la faza initiala, decit a poetului ; acesta, intru inceput, are “doar” de slobozit mestesugit in cuvinte povestea/ povestile inchise in imagine, cel dintii e din start pus sa aleaga intre calea propusa de titlu si povestea “secretata” (de la ‘secret’, de buna seama) de iconografie, care, macar de data asta, nu-mi da drumul tocmai usor. Ma poarta, indelung, si pe la greci, si prin entrelacs (arabesc) de gotic si oriental, dar asta doar ca diversiune . Exista un scop practic, semiologic, letterina/lettrina de manuscrit enluminé a devenit, cu un termen recent, o iconofora (autoarea-i este o “zeita”…) ce se aplica unei practici tipografice vechi de mai bine de doua sute de ani, din vremi “encyclopedice”. Lettrina include, “poarta” , pe linga valoarea ei alfabetica, si o imagine ori imagini de notiuni ce incep cu litera respectiva (in cazul de fata ar putea fi C de la Centaur). Dar asta-i ceva ce poate sti/afla te miri cine. Am ramas intrigat de sosetutsa, („manusitsa”) de pe laba piciorului sting al gravitationalei sulamite a rigai ebree, prea bela zina a stapinului.
Abia apoi m-am dus la docomentul literar si am gasit, in adevar, o legatura centaurica : “Je suis donc la belle du seigneur…” zice ea (p.517) iar, ceva mai incolo (p.608*), el (centaurul) se-ntreaba: “Le bouchonnerait-elle tout à l’heure avec un tampon de paille? Lui polirait-elle les sabots? “
Se-nchide cartea, deschizind-se, ca-i Sfint doar C-ul, inceputul …
*editia nrf Gallimard 1968