TANDEM. L’art mûr de l’armure

  • Recomandă articolul
L’art mûr de l’armure       Unii-s nostalgici ai zăpezii, al ăleia de-acum un an; ci eu mă-ntreb, cu ortopezii (ce au nevoie de ciocan pentru a re’ndrepta acèle oase pe care,-n ghips, mahmuri,  le-au fost pus cîş, – sau în atele), ci unde-s meşterii de-armuri? Laforgue se-ntreabă unde-i luna de-aseară; iar Tristan Corbière, (nume în care-ncape buna armură ultimă: la bière1), ajuns la l’Hôpital Dubois, o-ntreabă, după un clin d’œuil malicieux2, pe sa Mère l’Oie3: „Dubois dont on fait des cercueils?“4. Lemnul sicrielor e-n uşă, şi-n prag e, – rămînînd rigid; armura trebuie mănuşă să-ţi vină, oricît de frigid ar fi oţelu-i, – cum condurul Cenuşăresii-i vine doar acesteia; şi cum conturul ce-l lasă gura-i, în budoar, pe-a prinţului, pereche n-are… Altminteri, meşterii de-armuri le-au fost lăsat, pe fiecare, în umbra unor sumbri muri, să se încaiere, – avide de laurii ce, verzi, nu pier, cu cît îs dînsele mai vide, din jurul frunţii lor de fier5, al chiverei sau al vizierei, chiar dacă foarfeca, ţac-ţac, tunde panaşu,-n pragul erei muschetelor dintîi, – ce tac odată cu-ăl de-i curge sînge pe iarbă şi se face cheag, iar gambele-i ajung nătînge ca limbile unui briceag prea ruginit, – ş. […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.

Comentarii utilizatori

Comentariile sunt închise.