TANDEM. Puppenspiel

Cine pe cine trage de sfoară sau pe sfoară, nu este foarte lesne de zis: oricum, nu pare (o spun a mia oară) a fi vreun leu ce rage, mai dându-le şi plesne cu laba peste crupă, unde ţesutu-i fraged, păpuşilor din trupă, ca să le (când, în glezne, au plumb) pună-n mişcare Fiind un Puppenspiel, acesta, altu-i şpilul, mai dosnic, mai tiptil, că până nici copilul ălui carele este (dintr-una dintre loje, dar care, care, care ?), stăpânul lumii-aceste de-apatice fantoşe, nu înţelege cum le pune în mişcare de-a pururi şi acum. Fantoşele (nici cele mai breze dintre ele) nu-s apte a-nţelege: ştiu doar că au un Rege; altminteri, nu se-ntreabă,-n de sine, ce şi cum, şi nici cu glas înalt, pen’că ar fi un alt tărhat de dus în greabăn, şi,-orice răspuns fi’nd calp, doar o aflare-n treabă… Între fantoşe, una e, totuşi, ce se-ntreabă (e vorba de a doua, cu chipul pal ca luna şi inima pustie, din dreapta sus, – în scalp, cu un cârlig ce-aduce a semn de întrebare <?> şi căreia,-n ochi, roua îi seacă,-n cearcăn alb) şi pare-se că ştie ce este scris pe poarta ce duce unde duce: „Oricât de neagră, soarta […]