Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
TANDEM. Riga & Rigoletto
- 09-01-2015
- Nr. 754
-
Tudor BANUŞ
- Rubrici
- 20 Comentarii
Riga & Rigoletto „Parce que tel est notre bon plaisir!“ (Apostila lui François Ier) Cine să fie insu-acesta ce pare-a dănţui la fiesta de după-nscăunarea rigăi François Ier?… (Pe nume strigă-i pe toţi convivii de atunci benchetuind sub zeci de facle şi sfeşnice, nopţi îndelungi, şi-ai să-i auzi oftînd din racle.) Ci domnul de mai sus, grotesc, cu ochi ce i se tot rotesc sub ochelari mai mari ca ochii de libelulă,-n strai de gală (italioţii, in fiocchi ar spune, – curtea fi’ind regală), cu coleretă care nu-i cuprinde,-oricît de amplă, gîtul; cu coif de clovn, ca un cucui cu moţ; cu, dinapoia lui, un dop ce tocmai a irupt din sticla de şampanie,-ncîtu-l auzi acum (după o clipă sau două), lîngă ramul rupt din brad… Sub care se-nfiripă idila dintre – cine, oare, o fi: bunicul, străbunicul (?), şi demoazela dansatoare căreia-i poţi vedea buricul (potrivit modei grunge)… Ci toate astea-s nimic pe lîngă, iată, o reverenţă ce nu poate s-o facă (într-atîta geniu pretinde!) decît un strătată, unul ce ar putea să fie şi, ca atare, de ce n-ar fi regele François Ier, înscăunat în una mie cinci sute cinşpe,-ntîi ghenar, […]
Mihai & Mite – Paolo & Francesca…
Cf., între altele, G. Călinescu, „Viaţa lui Mihai Eminescu”, EL, Bucureşti, 1966, pp. 240-242.
Nu o cred eu, în primul rând, ci Mihai & Mite, – pe vremea când flirtau…
Dovezile, mai târziu.
….credeti ca Eminescu-Mite K ar fi putut fi PaoloFrancesca generatori de un Sarut maestrit de cuplul Rodin-Camille? Noi suntem focusati din scoala pe Eminescu-Veronica si ai lor plopi fara sotz.
Multzumim pentru Rilke – nu stiam ca pe langa Apollinaire si acesta a fost atras de inconfundabilul sunet al cornului de vanatoare.
CORNUL ABUNDENŢEI
Corn vast, cum să te-nclin
spre gura noastră arsă
de aşteptare? – Plin
de daruri, te revarsă!
Flori mari cad ne’ntrerupt,
şi-un un pat, nu ca să-nnopt,
mi-aştern, – ci să mă-nfrupt
când fructul lor dă-n copt.
Cad, ca un blam ce are
a i se da din spaţiu
inimii noastre care,
chiar plină,-i fără saţiu.
Corn, scoică-ncăpătoare
care mereu dai peste, –
ce sunete celeste-s
în cel de vânătoare!
EMINESCU SĂRUTÂND-O PE MITE
Iozemiti, Iozemiti, vale tainică şi dulce…
(Veronica Micle, „Lac-oglindă”)
Atât de fragedă (şi, ah,
ei doi având să treacă-n limbă
tedescă un glosar valah),
încât, în vreme ce se plimbă,
el,
cu pas febril, îi dă prin gând
să o sărute-n fugă; ceea
ce se şi împlinise, – când
a tresărit în uşă cheia,
sau
poate că doar li s-a părut:
destul spre-a-i pune capăt frescăi
ce se urzea, – şi alt sărut,
livresc de-acuma, al Francescăi,
el,
aminte aducându-şi-l,
ceru să i-l cetească Mitei,
care tăcea-n de sine şi-l
privea cum iazul Iozemiti,
dar
gândind că altă cale nu-i,
decât să treacă iar de partea
ălor cuminţi… Şi,-n mâna lui,
a geamăt se închise cartea.
Locul cel mai potrivit pentru a omagia un Poet este rubrica altui Poet.
Doua scurte poezii:
Peste virfuri trece luna,
Codru-si bate frunza lin,
Dintre ramuri de arin
Melancolic CORNUL suna.
Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemingiiet
Indulcind cu dor de moarte.
De ce taci, când fermecata
Inima-mi spre tine-ntorn ?
Mai suna-vei dulce CORN,
Pentru mine vreodata ?
si:
Povestea noastra-i nobila si-amara
Ca masca ce tiranu-si pune
Nu-s rani, urzeli, cu sumbra lor povara
Sa poata dragostea rapune
Si Thomas Quincey sorbise opiul dulce, otrava-nselatoare
Sarmana-i Anna s-o revada-n vise
Sa trecem dar, caci toate-s trecatoare
Voi reveni, caci totul vis e
Doar amiintirea-i CORN DE VANATOARE
Ce suna dulce, tanguios si moare.
Melancolicul sunet de corn intr-un moment in care omenirea risca sa se afunde intr-o noua – posibil sangeroasa – vanatoare. Esential este sa nu fie una de vrajitoare.
Stimate domnule Ontelus,
trebuie să adaug că, în ceea ce mă priveşte, singurii cenzori mi-au fost redactorii de carte. Nu pot să le tăgădui orice calitate, dar, eufemistic vorbind, prudenţa lor era, adesea, greu de îndurat sau, numai, comică nevoie mare… Poate că voi relua subiectul.
Domnule Şerban Foarţă,
Relatarea Dumneavoastră confirmă un consacrat modus operandi al publicării literaturii în predecembrism. ,,Negocierea” dintre scriitor şi cenzor se poate constitui, astfel, într-un capitol distinct de Poetică & Poietică. ,,Şopârla” pe care aţi încercat să o strecuraţi în textul iniţial nu avea cum să treacă, eraţi probabil convins în legătură cu acest lucru, deşi acum admiteţi, cu întemeiată ironie amară, că modificarea efectuată şi publicată, în cele din urmă, s-a dovedit mai inspirată decât prima opţiune. Cu toate că, dacă stau să mă gândesc, prima variantă ,,luminează” altfel şi peştera, şi idolatria, şi plânsul… Nu avem, iată, doar istorie contrafactuală, ci şi cultură contrafactuală…
apropo de „Despre caverne… umbre…”, – o precizare: poezia,-n prima ei versiune („Copyright”, Ed. Litera, 1979, pp. 47-48), urma să debuteze astfel: „El a venit din nou la mine și mi-a cerut azil politic/ dar casa mea i-am zis nu-i casă, e-o grotă din paleolitic”…
Acest „azil politic” era, aici, un soi de nucă în perete (un astfel de azil putând să-i fie cerut doar unei ţări, nu unei locuinţe), – menită, însă, dinţilor cenzurii. Care a şi scuipat-o din gură, imediat…
Atunci am recurs la, mai inteligentă, versiunea de acum.
Îşi avea şi cenzura (scuzaţi: Direcţia presei) noima ei 🙂
Din cauza rigăi Crypto, am uitat să vă mulţumesc, la rându-mi, pentru civilitatea mesajelor Dvs.
O fac, iată, acum.
Nu în calitate de autor, eu însumi, al unui „Eseu asupra poeziei lui Ion Barbu” (Ed. Facla, Timişoara, 1980), nu pot fi, totuşi, de acord cu opinia dnei Roxana Sorescu. Şi, mai cu seamă, cu aceea a „pactului încheiat” de către inocenta criptogamă, în vederea dobândirii „veşnicei tinereţi”, cu ditamai Mefisto! Căci ar fi vorba, pe cât cred, de o complicaţie inutilă…
Or, lucrurile stau mai simplu: rege, acesta, la un „vecinic tron” şi împărat „peste bureţi”, născut, dar neindividuat, numit, cum e, cu numele (impersonal) al spiţei sale crypto-game şi, aşadar, nemuritor (şi… rece), el zice-s-ar că ne cam duce dorul, fiindu-ne (cu vorbele lui G. Călinescu, despre Geniu) „superior şi inferior totdeodată”: „mai firav”, mai vulnerabil decât noi (oameni de rând, dar heliotropici), şi, deopotrivă, mai crăiesc; şi care, numai „carne” (adică „somn”) fiind, nu poate să îndure botezul focului solar , ba chiar mânia lui Apollo (cum nu putură nici odraslele Niobei, nici înduşi Hölderlin), şi se sminteşte. Zis mai pe şleau: se frige, ca şi, la urma urmei, menestrelul, ce-şi cântă, pare-se, fabula-i proprie (care şi e, de fapt, o „chantefable”): ” – Nuntaş fruntaş!/ Ospăţul tău limba mi-a fript-o,/ Dar cântecul, tot zice-l-aş,/ Cu Enigel şi riga Crypto.”
Nu intru-n alte amănunte, spunând, pe scurt, că incompatibilitatea dintre Enigel şi riga Crypto este, insurmontabilă, aceea dintre un suflet raţional şi (cu un citat din De la Motte-Fouqué, „Undine”, XIII) un ceea ce se cheamă „… seelenlos: ein blosser, elementarischer Spiegel der Aussenwelt, der das Innere nicht wiederzustrahlen vermag.” (Adică un „fără-de-suflet [raţional], o simplă, o elementară oglindă a lumii exterioare, care, pe cea lăuntrică, nu poate s-o răsfrângă.)
În rest, în cazul lui Ion Barbu, orice criptogamă e şi o… criptogramă!
după cuvintele Domnului Mihnea Moroianu, înțelept ar fi fost să nu (se) mai adaug(e) altceva;
și totuși, am înțeles oare bine că adevărul trebuie căutat în afara peșterei? în aceste zile cînd se reaprind discuțiile despre morală, virtuți, sisteme axiologice, arhetipuri, cu o îndîrjire efervescentă ce duce la segregaționism, mi-am amintit -și sper că destul de bine- că undeva, în urmă cu vreo trei ani, pomeneați de mîndria (intelectualului) ca origine a patimilor, iar în absența acestui … ingredient… am vorbi ca despre un sistem solar fără soare; ieșit din peșteră, parcă il aud ca în liceu, pe un poet latin,Virgiliu, parcă, întrebînd: ”va îndrăzni cineva să spună ca Soarele nu este adevărat ?” și nu știu exact ce ne coplesește, lumina setei de cunoaștere, renăscută în condiții tragice sau ignoranța…
@ lucid
Dincolo de peșteră este adevărul. Poate fi intuit și în peșteră, dar ignoranța îl covârșește, mai mereu.
Lui Şerban Foarţă:
Aş vrea să vă mulţumesc pentru tensiunea şi contrapunctul mesajelor schimbate săptămâna trecută, care, în plus faţă de iluzia “intelectualului cuvânt la apogeul său”, m-au transpus într-un fel de scenariu inversat al dramei dintre Riga Crypto şi lapona, între timp, vai, de mult trecută şi ea de pragul senectuţii. Faptul că fragii culeşi de ea (care, evident, numai cu teoria, literară sau de orice altă factură, nu aveau de a face) nu puteau înfrânge retractilitatea ireductibilă a singurătăţii şi a jocului secund devenit a doua natură ‒ era un final cu totul previzibil, fiind înscris în structura şi logica internă a scenariului.
PS Tuturor admiratorilor nemuritoarei balade, le recomand să retrăiască “gândul nebunesc al transpune în realitate o aspiraţie pur cerebrală” în minunata interpretare a Roxanei Sorescu, din volumul “Interpretări” (Cartea Românească, 1979, p. 6-21):
“Cine este riga Crypto? În lumea sa, derizorie când e privită dinafară, el reprezintă puterea supremă. Putere ce se întemeiază şi pe legenda relaţiilor lui cu forţele misterioase ale lumii, ce i-ar asigura măruntului rege posesiunea tinereţii veşnice. În lumea vegetală, el este un Faust ce a încheiat pactul cu Mefisto. Etc.”
Meritul marii Poezii este ca, precum diamantul minunat slefuit, isi rasfrange continutul in nenumarate unghiuri. Ce zicetzi de „cheia” Pesterii lui Platon?
Domnule Șerban Foarță,
Vă mulțumesc pentru reacție și precizare. Ceea ce, elegant, numiți ,,pedanterie” este, de fapt, rigoare filologică, acribie prozodică, firească fidelitate față de textul originar. Fără a opta necritic pentru înțelegerea ludică a artei, inclusiv a poeziei, am realizat, în timp, că aproape nimic nu este ceea ce pare, doar, a fi. Astfel, și în cazul acestui text excepțional, aparența de lejeritate a enunțării poetice ascunde, de fapt, tragedia umanului: însuși savantul, echipat epistemologic pentru asaltul magic al idolatriei, cade pradă acestei boli spirituale omniprezente. Iar plânsul catharctic și solidarizant din final exprimă cea mai umană atitudine în confruntarea cu sfârșeala, neputința, iluzia, limita. Nevoia de ,,născocire”, ficțiune, iluzie este universală, ne definește ca oameni. Iar când ne trezim, fie chiar și când doar avem impresia – falsă – că ne trezim, plânsul este reacția firească, adică a firii noastre slabe.
@ ***
Aveți dreptate și Dumneavoastră!
@DG
Oare, în loc de “suntem umbre în caverne “, nu s-ar fi putut spune şi: “suntem şi umbre… şi caverne”?
Oricum, felicitări pentru reamintirea versurilor cu memorabil final!
….acum observ ca i-atzi raspuns indirect domnului Moroianu despre criteriul de apreciere al artei: TEL EST NOTRE BON PLAISIR de a vedea in fascinantul desen de fatza un riga, un bufon sau un curtean. Catharsis-ul „degustatorului” de arta nu se discuta.
Vă mulţumesc, stimate domn, că v-aţi dat silinţa – ca nu mulţi – să transcrieţi versurile astea (din „Opera somnia”, Ed. Polirom, 2000, p. 206).
Am făcut trimiterea exactă, pentru că mai există o versiune (mai veche) a poemei, din care voi cita în alt mesaj.
Până atunci, o mică îndreptare: „Aştept” încheie rândul al 3-lea de jos, punerea(-i) în pagină fiind aceasta:
„la umbra mea se duce nu treci zice la locul tău?
Aştept
să-şi vie-n fire…”
Scuzaţi-mi, vă rog, pedanteria; îşi are şi ea, însă, rostul ei.
Încă o dată, mulţumiri!
Pentru că suntem și ,,umbre” în ,,caverne”, să luăm aminte la plânsul poetului:
,,El a venit din nou la mine și mi-a cerut să-l las să intre
dar casa mea i-am zis e-o grotă din neolitic: una dintre
el zice că e tocmai ce-i trebuia (ca speolog)
n-am încotro şi-i fac un semn să intre repede-n bârlog
intră şi după ce-mi admiră (la foc) desemnele rupestre
se-ntoarce şi îmi zice nu stau la tine f. mult plec peste
nu-l las să termine îi zic văd după mutra ta că minţi
atunci surâde şi surâsu-i mi-arată că nu are dinţi
îi zic rămâi atunci la mine mă şi gândeam la cineva
cui să-i arăt o născocire de-a mea un soi de cinema
stai zic cu faţa la perete rămâi aşa (’ntre noi e focu)
și-l las să-mi contempleze umbra îl pun apoi să treacă-n locu
meu şi: acelaşi joc o data de doo ori de trei de patru
el a uitat unde se află şi-acum e un idololatru
şi-a cincea oară când îi zic să treacă-n locu meu el drept
la umbra mea se duce nu treci zice la locu tău?
Aştept să-şi vie-n fire dar degeaba nici el nu ştie ce-i cu dânsu
şi tace tac şi eu deodată pe amândoi ne-apucă plânsu.”
(Șerban Foarță, ,,Despre caverne…umbre… ”)