Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Țara verigilor lipsă
- 18-01-2013
- Nr. 657
-
Radu Călin CRISTEA
- ÎN DEZBATERE
- 42 Comentarii
Istoria de care se apropie Lucian Boia, de la Mitologia științifică a comunismului la Omul în fața climei: imaginarul ploii și al timpului frumos, de la România, țară de frontieră a Europei la Franța, hegemonie sau declin, este aceea a unei aventuri epistemologice ce avansează, adesea pe contrasens, în direcția descîlcirii de mituri ce păreau predestinate unor prăfuite abandonuri. Teme privilegiate în cercetările sale, istoria ideilor și a imaginarului i-au adus mai întîi o recunoaștere în străinătate, îndeosebi în Franța. Foarte prolific, alternînd subiecte reproiectabile în trecutul recent cu altele care îți taie respirația prin anvergura materiei investigate (de pildă – Înger și fiară. Mitul omului diferit din Antichitate pînă în zilele noastre ori Tinerețe fără bătrînețe. Imaginarul longevității din Antichitate pînă astăzi), Lucian Boia este probabil cel mai cunoscut istoric român în spațiul francez și anglo-saxon, unde i s-au tipărit, din 1987 încoace, aproape 20 de volume. Ultima sa carte (De ce este România altfel?, Humanitas, 2012) răstoarnă multe din tabuurile unei istorii naționale pe care o povestește simplu, colocvial, într-un stil aproape jurnalistic, în episoade ce comunică peste timp pentru a dovedi cam același lucru: noi, românii, sîntem „o țară care se încăpățînează să fie altfel“. Devenim originali […]
Paltin Ionescu: Nu-nţelegeţi ce scriu eu. Mi-e că nici ce scrieţi singur nu-nţelegeţi. Dar intuiţi că-i ceva în neregulă. Şi simţiţi nevoia impoliteţii.
Mă scuzaţi că v-am acordat atenţie! A fost greşeala mea, iar eu nu persist în greşeală (decît involuntar, dacă n-o pot controla).
Toate bune de-acum înainte!
Ce-mi ramane de facut, daca nu a ma-nchina, bucuros, in fata eruditiei!
Nu-i semnificativ, dar parca mi-as mentine interpretarea initiala, intr-o cheie
mai degraba a modestiei decat a ironiei, a vechilor citate.
Fata de Clio, desigur scepticism, arareori adversitate, din motive ce le prea bine
cunosti. M-am rusinat de lista-ti de Maestri, cu atat mai mult cu cat, desi macar
Herodot si Mommsen mi-au tot zambit din biblioteca, m-am marginit, lenes, doar a-i
rasfoi. Probabil ca, pt. a nu ma face prea tare de ras pe-aici, va trebui sa infrunt
volumele lui Mommsen…O vorba aparte despre Toynbee, descoperit nu de multa vreme,
grazie unui amic mai tanar ce-i este admirator. Parca el imi pare cel mai „dispus a structura”.
Multumesc, bunule Simion, pt placerea dialogului. Si iertare cititorilor iritati, cati
or fi fiind.
Te-ai bucurat prea devreme, bunule Grigore!
Răspunsurile tizului tău, Cronicarul, aveau un caracter pronunţat ironic, reflectând melancolia oricărei cunoaşteri devenită conştientă de propriile limite şi de fatalitatea relativităţii planând asupra rezultatelor ei.
Iar întorcându-ne la întrebările tale – bineînţeles că istoricul, oricât de harnic nu va fi niciodată un simplu “stivuitor de fapte”: pentru simplul motiv că “a stivui” înseamnă a aşeza într-o anumită ordine secvenţială; iar faptele, ca şi numerele dintr-un anumit interval, au însuşirea că sunt PREA MULTE pentru a putea fi epuizate printr-o astfel de ordonare. De aceea demersul istoricului este obligat să înceapă cu operaţia de SELECTARE a elementelor viitoarei construcţii, elemente constituind doar un “eşantion reprezentativ”, nicidecum o reconstituire exhaustivă sau o recreere a trecutului în complexitatea lui infinită. Iar ceea urmează NU este “legarea” lor prin “structuri logico-cauzale”, ci DESCIFRAREA sensului subiacent al ansamblului, sens care trebuie reconstruit printr-o intuiţie şi o artă combinatorie apropiate de cele prin care Cuvier se zice că reconstituia un animal dispărut prin analiza unui simplu oscior.
Pentru toate aceste motive, istoria practicata de marii ei maeştri va fi mai înrudită cu arta, decât cu ştiinţele exacte, deci reţinerea ta în a te vedea practicând-o ca meserie nu e foarte surprinzătoare. Şi totuşi a existat cel puţin un mare istoric – Spengler, pe numele lui – care a fost la origine matematician (iar lucrul acesta îl simte oricine citeşte câteva pagini din lucrarea lui, pe cât de ermetică prin intenţia ultimă, niciodată dezvăluită ca atare, pe atât de translucidă prin efectul logicii şi al viziunii).
Iar dacă vrei şi alte argumente pentru a-ţi tempera adversitatea sau scepticismul faţă de Clio – ele se numesc Herodot, Tacit, Mommsen, Pârvan, Iorga, Toynbee, Nolte…
Bunule Simion,
Multumesc. Iata ce gandesc despre ce propui:
1. Erau si raspunsurile mele! De aceea si spuneam, despre „meserie”, ca n-as fi
practicat-o nicicand.
2. Aici, desi admit adevarul general filosofic asupra „granitei subtile” intre cele doua,
sa nu uitam ca „vorbim” (de fapt scriem) pe un forum. De ce o facem, e o alta discutie, nu mai putin importanta (poate). Frumos zice „moralistul” citat; dar, din nou, sa fie asta un indemn sa ne lasam de scris (aici ori aiurea)? Sau o negare a modului in care „transformarea” se face SI prin „schimb de marturii”? Deja reactiile violente pe care le-am vazut, pe mine m-au cam „pus pe ganduri”…Pt. ca, precum bine stii, ma nelinisteste ce nu inteleg (nu vorbim de…lucruri de ne-nteles, sper).
Sau daca, oricat ar parea de greu de crezut, scrierea/marturia nu era „dascalitoare” ?
Si, incercand a invinge ale noastre deprinderi inerente „dascalimii” din care facem parte, am scrie cam asa:
„Privind retrospectiv prin ochiul de geam al maruntei mele existente, aduc marturie a fi vazut acestea…Sunt deplin incredintat, Marite Cetitorule, ca de vei fi facut acelasi lucru, vei fi vazut alte multe lucruri, diferite si nu mai putin importante si adevarate, din spatio-timpul pe care bunul Dumnezeu ni l-a daruit, amandurora. De vei avea bunavointa sa mi le impartasesti si mie, voi profita infinit pentru a merge inainte pe greul drum al Adevarului si Smereniei. Cu umilinta imi ingadui a spera si ca, raspunzand la fel gestului meu, vei avea si Tu, Marite Cetitorule, parte de bun folos.”
eu le neg doar dreptul la o universitate \”pura\”, prin care sa *nu aiba loc altzii*. C-am *scris-o*, da\’ te faci ca n-ai cetit-o, deshi imi replici chiar cum vaz.
Ca, mie, *nu imi plac asimetriile*. Sper ca te-am mai lamurit
oleaca. Shi, chiar *ai dreptate*: ca intzeleg *prea bine* (ca, am chiar scris-o p-acilea) cum e sa fii minoritar…
Ce anume nu-tzi place *tzie*, te rog sa-mi scrii, in \”targul\” pe care-l propusei io? Ca, anume, daca vor *una &mare*,
*strict* maghiara, sa desfiintze sectziile-n maghiara de la X, au de la Y?
Ca, vaz ca *nici* tu nu prea comentezi *pa text*?
Ca, vezibine: io ma *opun* a-simetriei…Ca, nu mi se pare *drept* a avea, ca minoritate , *mai multe drepturi* decat *majoritatea*. Tre\’ sa le *ai*, drepturile alea, *chiar ca majoritatea*. Te potzi, oare, *chiar opune* tezei *asteia*?
O teza care e chiar in ADN-ul Comunitatzii Europene?
Da\’ cum tzi-am *chiar scris*: stai bland, ca se vor opune acestui \”targ\” *chiar profii lor* &chiar *parintzii lor* (interesatzi &ei, *desigur*, de-a le da odraslelor, ca orshicare parinte, *cat mai multe shanse*).
Hai, ca vaz ca *nu intzelegi*: da, *sunt d-acord* de-a le face marea lor, mult visata Universitate Maghiara, care sa-i \”adune pe totzi* cei care o vor. Cu *conditzia* de-a \”matrashi\” sectziile maghiare de la Tg. Muresh, Cluj, Oradea, Satu-Mare (pe care le au deja).
Nu sunt *io*, bre, pan\’ *aceasta* cauza: sunt *ei*: ca *ei*
vor trebui sa decida asupra acestui *chiar corect targ*…
Shi, ca sa-nchei, hai sa ti dumiresc, oleaca: eream , la 23 da ani, in anul 3, la Cluj era un *singur* expert in teoria grupurilor *activ* (de la sectzia *maghiara*, E. Virag), m-am dus *la el* sa-mi iau diploma. Era, deja , prea tarziu, era \”plin\” cu de-ai lui.
Peste ani, in \’88, l-am ales *pe el* in Comisia de doftorat (ca-mi *trebuia*, dom\’le, macar *un* expert pan\’ chiar grupuri, n-asha?) I-a placut, lui Virag? I-a *placut*. Io nu sunt, dom\’le, un \”roman verde\”, un \”majoritar\” inept, io mi-s oltean (50%) &*nu port pica*, respect *oamenii* indiferent de \”limba\” etc.
Pe scurt, vaz /cred, cum ca *continui* sa m-acuzi pa (cred eu), ne-drept.
Da\’ lasa, bre, fiecare cu *parerea lui*. Vezi? Io *nu te-acuz pa tine*…Ca, *ai dreptul la parerea ta*, chiar cum il am shi eu, n-asha?
Hai noroc, & teoreme cat mai faine,
Nea Marin
Raspunsuri la cele reclamate:
1. Despre „faptele” relatate de istorici. Iata doua observatii ale Cronicarului:
„Cine va ceti și le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară va fi bine; cine precum îi va fi voia, așa va face.”
„Dar întru adevăr nu să știe, numai oamenii așè povestescu.”
2. Despre natura „marturiei”: O granitza precisa intre ea si „confesiune” pare dificil de trasat; ca dovada – intr-o postare anterioara, aparea tocmai acest din urma termen.
Asadar, cineva se poate imagina ca „martor” (supraevaluandu-si in mod inevitabil relevantza marturiei) cand de fapt e mai mult contaminat de spiritul
„Confesiunilor”. Iar aici intervine faptul ca vremurile lui Rousseau au apus demult.
Si dupa cum remarca un moralist al secolului trecut: „Ceea ce avem noi de facut, nu este sa ne confesam (bekennen), ci sa ne metamorfozam (verwandeln).”
__________________________________________________________________________________
O dupaamiaza placuta tuturor, inclusiv d-lor Inima Rea si Corneliu Damian – cu convingerile d-lor nestramutate in adevarul „partii descriptive” a cartii lui Lucian Boia, respectiv in adevarul pur si simplu al catehismului ei incontrolabil!
Constat ca, daca pui intrebari, nu se grabeste nimeni cu raspunsuri. Daca insa te pune dracu\’ sa sugerezi ceva, de pilda printr-o marturie personala, asumata, autentica, fara vehementa (fara medalii in piept sau bolovani in mana), se produce o reverberatie de reactii de raspuns. In care imprudentul autor al mesajului initial nu recunoaste mai nimic din ce a vrut sa spuna; mai mult, replicile se circumscriu unei \”metodologii\” complet diferite, din care se remarca:
Anomimatul autorului, \”procesul de intentie\” si \”sentintele\” (fara drept de apel), \”etichetarile\” (fara explicatii rationale, inteligibile), caracterul \”abstract-teoretic\”, cu frumoase si suprarealiste idei livresti, exprimate in metafore transante etc. Pe scurt, o DEPERSONALIZARE, ca si o DECONCRETIZARE a discursului. O mutare a sa in sfera elucubratiilor (re)sentimentale. Sa fie asta oare, esenta meseriei de \”CRITIC\” ?! Sper ca nu, macar ca, daca faci din asta o profesiune, mai trebuie sa si semnezi.
O marturie (nicidecum \”marturisire\”, care se face altundeva decat pe un forum) este un atom din substanta numita Adevar. Iar valoarea sa e data exact de autenticitate, pe de o parte, si de neasumarea generalizarii, pe de alta. Ce i se poate opune, convingator, daca nu o alta marturie ? Sloganuri elegiace, indignate, acuzatoare, defetiste, triumfaliste etc ?
Imi vad (a cata oara) confirmata temerea ca parem a stapani arta comunicarii cam in acelasi mod in care sofam pe drumurile patriei. Sper sa nu fi scris dl Boia chestia asta in cartulia sa.
Multi nervi, multa lume enervata pe cartea lui Lucian Boia. Ce-i de facut? o ardem in piata publica, ii dam foc autorului? asta-i Romania, ne place sau nu. Lucian Boia demonstreaza calea noastra impleticita, alaturea de drumul firesc al dezvoltarii. am tot umblat pe potecuta sau am adormit in santurile istoriei. Ce nu-i bine in dignosticul sau? nu suntem noi bolnavul Europei? istoria noastra nu e si astazi manipulata? ne-am facut ordine in perioada comunista? stim cine sunt tortionarii, i-am condamnat cumva? ne tot frecam de dosare si aplaudam cand mai scoatem un „turnator”. dar perioada legionara este lamurita? dar statul condus de Antonescu, este acesta explicat ca sa priceapa elevii, studentii, profesorii si parintii? avem nevoie de cat mai multe carti de istorie – scrise limpede, pe inteles. Il felicit pe lucian boia pentru curaj. asa suntem, „altfel”, sa nu ne mai ascundem. greu cu noi in NATO si UE cu atatea intarzieri istorice, cu atatea minciuni gonflate.
« O Ţară Fără Prinţipuri, Va Să Zică Că Nu Le Are »
”(foarte amețit, împleticindu-se-n limbă, dar tot îngrășându-și silabele) : Fraților! ……….După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acuma câtva timp înainte de Crimeea? Am luptat și am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! ieri bigotismul, azi liber-pansismul! ieri întristarea, azi veselia!… Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituțional!”
”A! ce coruptă soțietate!… Nu mai e moral, nu mai sunt prințipuri, nu mai e nimic: enteresul și iar enteresul…unde nu e moral, acolo e corupție, și o soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are!..”.
Draga Marine, dialogul nostru fiind de surzi, il las pe Paltin sa-ti explice faptul ca datorita istoriei lor, ungurii sunt la fel de mult „acasa” in provincia numita Ardeal ca si noi romanii -ca atare a le nega dreptul la universitate in limba lor este un demers in acelasi timp lipsit de perspective si de noblete.
(Cu atat mai mult cu cat, venind din partea unui om care, stabilit pe alte meleaguri, ar fi normal sa aiba o perspectiva mai putin incrancenata asupra micilor targuieli si hartuieli de acasa… Nu crezi?)
O ALTĂ INTERESANTĂ DIVERSIUNE (oare cui o conveni ?!? )
CUI PE CUI SE SCOATE !
OARE CUM SE POATE TĂMĂDUI IGNORANŢA, LAŞITATEA, CRIMA, MINCIUNA, IRESPONSABILTATE, PROSTIA ???
DAR UN MORT ?!?
De ce România NU Poate fi Altfel ?!?
Cum s-ar putea Altfel ?
“România” ca termen-concept-noţiune este o poveste cu dus-întors continuu, îmbîrligat, straniu, greu de elucidat etc.
DECI, pur şi simplu Un Subiect care îndeamnă la pierderea sensului adevărat al Problemei, al Problemelor de AZI, la contradicţii infinite, la dezbateri interminabile sterile, etc etc care va face, în modul cel mai evident, Eludarea Dorită a Problemelor Concrete Reale Imediate Esenţiale şi Urgente, ale societăţii româneşti de azi, 2013.
Ni se aruncă praf în ochi cu “România”, “românii”, dar ce este în fapt, ce a ajuns Societatea românească şi pe Mîna cui a încăput, Cine o Conduce, Cine o Fură, Cine o Distruge, Cine o Manipulează ???
Cred că este Esenţial a analiza cu mare atenţie ultimii 70 de ani ŞI a se răspunde Clar şi a Răspunde net.
A vorbi despre originea limbii române, cu toate aberaţiile care se pot spune despre asta, este foarte interesant, dar devine o altă diversiune în Diversiunea MAMĂ.
Erorile istorice trebuiesc grabnic subliniate şi modificate. Dar şi ele Nu sînt decît detalii ale istoriei.
DAR ceea ce se uită, evident cu o uşurinţă deosebită, plecînd Evident de la Metehnele Istorice Ancestrale care ne sufocă, deja destul de bine cunoscute de cei interesaţi, este faptul că aceste Evidenţe NU interesează Massa Populară, pe nimeni,din simplul motiv Evident : Cultura Absolută a IGNORANŢEI în care acest popor atît de puţin curajos, sau care în orice caz nu a dovedit prea mult că se iubeşte, că doreşte ceva, că îi place libertatea şi ştie să se sacrifice ptr. ea, individuală sau popular-naţională a patriei Mumă (Vitregă), ESTE CĂ, este ţinut de 70
de ani, într-o îndoctrinare permanentă, într-o Toxicitate intelectual-culturală abominabilă şi care Proliferează şi se Cultivă cu sîrg tipic “bolşevic” în continuare.
Excepţiile Dovedesc Adevărul, întărind Regula.
Cu aceste Excepţii Nu Se Poate Rezolva Nimic.
Nivelul socio-economic-cultural-educaţional-comportamental al Societăţii Româneşti de azi este, pe foarte multe paliere, sub nivelul evului mediu occidental, într-o “Beznă” şi Ignoranţă PROFUNDĂ.
Sîntem în 2013, şi ne amăgim lamentabil provocaţi cu bună ştiinţă de încă o subtilă Diversiune Intelectuală.
Una peste alta, şi multe peste alte şi mai multe, ascunse, cenzurate, taburi, frici, şi manipulări Notorii de tot felul, de la cele mai simple pînă la cele mai subtil-complicate strecurate şi înfipte profund în Mintea Laminată a Masselor Populare Prostite Permanent Ştiinţifico-Materialist Metodic, Industrial, Bestial STAHANOVIST de 70 de ani,
CARE ar putea fi Soluţiile ca România să nu mai fie Astfel şi să devină, în cît timp, Altfel ???
EDUCAŢIA este una prioritară. DAR………Cine o doreşte, Cu Cine, în CE Condiţii ???
Întrebările sînt nenumărate în Contextul Actual, fără răspuns şi fără nici cea mai mică şansă de a găsi Concret, Real, Realist, nici firul, nici viziunea, nici speranţa/
Putem vorbi frumos, patetic, teoretic la infinit, DAR PRACTIC ???
Atîta vreme cît Societatea Românească se află, în continuare după 23 de ani, în Totalitate în Mîna aceloraşi comunişti, foşti comunişti, noi “comunişti-capitalişti, securişti, a intelectualităţii care nu vrea, nu ştie, nu doreşte, NU Se Implică (mai) deloc în mod serios cu toate riscurile şi puterile, Nu Se va Întîmpla NIMIC.
În acest Context, în acest Dezastru, în acestă permanentă Minciună, Diversiune, Oportunism de Gaşcă, în acest Totalitarism Oligarhic nou pseudo-capitalism-exComunist-Mafiot PUTRED, ce Mai Poate aduce constructiv o carte ca a lui Lucian Boia, care nu propune soluţii, care nu se implică, nu-şi pune osînza la bătaie, nu riscă, nu sare, nu se bagă să facă din România Astfel o Românie Altfel. NIMIC ALTCEVA !!!!! Se dă doar cu părerea, se dă cu fleanca şi se Aşteaptă, să treacă Timpul. Acesta este Cel Mai Bun Exemplu, al intelectualului în general şi cel român în special. Tipic comunismului ! Un masacru continuu al valorilor, prin eludări, conturnări, diversiuni, false adevăruri amestecate printre altele interprete în sensuri nocive, prin omisiuni esenţiale, prin sughiţuri, dări din umeri, scuze, dileme, paradoxuri, citate, şi comparaţii absolut nepotrivite.
Cum se vorbeşte despre Educaţie într-o societate(românească) Putredă pînă la măduvă, răspîndind continuu efluvii înfiorător toxice, proliferînd şi infestînd permanent, vă rog frumos : Despre ce Educaţie ar putea fi vorba, cu cine, cu ce oameni, în ce sistem ( de învăţămînt), în ce cadru, în ce Spirit, cu ce Reguli, Baremuri, Cerinţe, Imperative, Transigenţe, Exigenţe, Consecvenţe, Transparenţe, Corectitudini ????? Este vorba despre întreg sistemul de educaţie, despre Educarea unui întreg popor, de la cei mai mici pînă la ieşirea de pe băncile şcolilor şi universităţilor.
În România de AZI, condusă mafiot de o clasă de conducători TOŢI corupţi şi inculţi, oportunişti, bandiţi şi fără scrupule şi nici urmă de conştiinţă, este într-adevăr Halucinant !
Şi ne “polemicăm” interesant între noi despre cartea “istoricului” Lucian Boia, folosind termeni care mai de care “cărturăreşti” dilematice.
Cînd un braţ sau un picior este Cangrenat Nu Este NIMIC de discutat-polemicat-detaliat
SE TAIE URGENT ÎN CARNE VIE, aruncîndu-se la gunoi partea mîncată de Viermi, ŞI ABIA DUPĂ ACEEA, în perioada de recuperare se pregătesc Soluţiile pentru revenirea la Viaţă.
Societatea românească este într-o Cangrenă Generalizată DE 23 DE ANI ( să nu mai adăugăm şi cei 45 de dinainte )
Şi ca să ne amuzăm un pic, legat de partea Practică-Concretă, a vieţii simple cotidiene,
Care ar fi Soluţiile, Cu cine le-aţi putea aplica, în cît timp, cum veţi educa-obişnui oamenii, poporul, românii, cetăţenii, proprietarii de maşini, ca în Bucureşti să nu mai existe nicăieri maşini parcate pe trotuare ?!?
DACĂ PARCĂ A CĂZUT CINE A MAI RĂMAS ÎN (ACEASTĂ) BARCĂ
Şi cîte ar mai fi de spus DAR ŞI MAI MULTE DE FĂCUT, URGENT !!!
sau măcar lent, Dar cu Cine ?!?
Dar să nu ne pripim, să mai scriem o carte, ceva dileme şi polemici şi s-o luăm de la capăT.
Vă rog, nu vă supăraţi de lungime, dar tot e cu mult mai scurt, decît maldărul de probleme pe care le tot ocolim dibaci subtil inteligent şi cu plăcere, de cel puţin 70 de ani. E chiar infim ! Mulţumesc!
Replici fara substanta, da. Raspunsuri la intrebari, ioc.
PS Etimologic, „isterie” poate fi doar de gen feminin. Asa ca trebuia sa fiu „politically correct”. Asa-i in Vest, unde se fabrica etichete pt marfa din Est.
Exact de aceea o MARTURIE PERSONALA, SINCERA si ASUMATA, COMPLET LIPSITA de PRETENTII GENERALIZATOARE, e complet altceva decat o carte „stiintifica”. Sper sa fie si „admisibila”, dupa normele juratilor/judecatorului.
Cateva intrebari, NERETORICE, asupra unei meserii pe care n-as fi practicat-o niciodata:
Este istoricul doar un harnic stivuitor de fapte datate ? Are el caderea/menirea de a le lega prin structuri logice-cauzale-comparative etc ? Este, oare, recomandabil a scrie doar despre istoria altora (asta daca n-ai avut „norocul” sa poti sa te referi la „Imperiul Otoman”)?
PS Intrebarile NU se constituie intr-o „luare de pozitie” asupra cazului in speta, fiind insa, evident generate de acesta. Pt. cine simte nevoia: intrebarile sunt asupra DEMERSULUI, nu au legatura cu posibile concluzii ale acestuia.
Mihnea Moroianu: Am scris clar ce-nţeleg prin \”partea descriptivă\”. Nu văd rostul fabulaţiei prezumţioase.
Paltin Ionescu: Nu mă miră nici stupefacţia dv. Cumva, vă disculpă dar în genul \”Iartă-l, Doamne, că nu ştie ce-a scris!\”
\”Eticheta\” de care vorbim degeaba nu e nedreaptă, e cinică. Şi nu e adevărată, e doar ştiinţifică. E după un experiment: se iau cîţiva cobai şi se dau pisicii, în custodie. Se testează principalele reacţii ale cobailor – frică, exasperare, tendinţă sinucigaşă, dorinţă de libertate/siguranţă. Cînd încetează experimentul, se pun etichete cobailor: unii au fost mai curajoşi prizonieri decît alţii dar toţi au supravieţuit. Moment în care savanţii experimentatori dau asigurări că datorită lor, care-au ţinut pisica-n lesă suficient cît să nu-i omoare. Experiment reuşit – demontează teoria potrivit căreia nu doar pisica are 9 vieţi. În anumite condiţii, orice specie are capacitatea supravieţuirii, cu condiţia să nu fie supusă exterminării. Dar calitatea indivizilor speciei supuse experimentului se calculează în demnitatea cu care au suportat ameninţarea, timp de două-trei generaţii.
Concluzia: demnitatea se transmite genetic. Mai încolo, e treaba istoricilor să demonstreze de ce unii sînt altfel decît alţii. Din această categorie, eseul pseudoistoric De ce e România altfel.
PS: Cu minim efort, vă puteaţi dumiri asupra sexului meu. Dar dumerirea nu pare-a mai fi nici măcar visul dv, de va fi fost cîndva. Însă recunosc că vă prinde de minune nedumerirea.
m-ai ranit iremediabil, Mihnea, sa shtii! O sa-mi iau portzii *duble* (ca, tat vorbim noi de „dedublare”) de Prozac sau, cum ii zice aluia mai nou, pa care-l ia Dl. Liiceanu (ca, ne-o destainuie), Zoloft (sau, cam asha ceva).
Uite ca : 1) fiind io pantru 6 ani profesor (hi, hi, m-am putut
„re-ridica” la titlu’ asta numa’ dupa v-o 20 da ani!) la Shcoala Generala Numero 3 din Deva (singura cu sectzii de *maghiara*), sa o *bine shtii*: ca io *intzeleg nevoia* de shcoala in limba materna. Shi, desigur, ca sunt chiar *sofisme* cele ce scrii, io *nu m-opun shcolii „pur” maghiare* prin locurile trebuincioase. Nici vorba.
2) Uite: io *ashi fi chiar d-acord* (dar, nu cred ca vor fi fiind *profii* lor) cu urmatorul „targ”: vretzi *UNA*, numa’ de-a *voastra*? Uite, v-o „dam”. Dar, sa fie *numa’ a voastra*.
Ca *nu mi se pare corect* ca sa patzesc ca-n 1980, cand coledgii noshti, maghiari (shtiind ei & romaneshte) au „luat caimacu'” la repartitzie colegilor romani (adicatelea: o a-simetrie care-a „otravit romanii”).
V-o facem, v-o „dam”, ca sa va astupam gura, cu conditzia ca sa *dispara* de la Cluj, de la Satu Mare, de la Oradea,
*sectziile voastre in limba maghiara*.
D-abea atunci, batrane, vor intzelege *ei* punctu’ tau *unu*. Shi, s-o bine shtii: nu va „marsha” , la propunerea *mea*, chiar *nime* dintre *ei*. Ca, uite, ma hazardez s-o chiar *scriu*…
No ghine, bre, numa’ fain & sanatate,
Nea Marin
ŞI NU ALTFEL !
“Nu sînt român dacă Pleşiţă e român !” a zis cîndva PAUL GOMA, cel ce nici azi nu-i Aici.
Dar cine l-ar putea dori ? Care român ? Cine ? Cum ? Cînd ?
Intelectualii români în orice caz NU!
Cum să fii român, Astfel ?!?
Cît despre toate poveştile nelămurite, nelămurite vor rămîne, cel puţin pentru noi.
Eroarea evidentă a “istoriei” cea fabricată a postcomunismului declarat, începînd cu 1990 ar fi putut fi corectată cu acest Mit Fondator: Revenirea în România şi Recunoaşterea Decisiv-Esenţială a acestui Adevărat Luptător pentru Adevăr Contra Ideologiei Criminale Comuniste.
Trebuie să rezum, căci caracuda începe să se impacienteze…
1. Ai avut de la bun început inspiraţia de a folosi, apropo de patriotism, termenul “inefabil”, dar poate fără să fii tu însuţi pe deplin conştient de toate implicaţiile lui vizavi de absurditatea întrebării lui Boia.
2. Continuarea firească mi se pare dictonul, mult îndrăgit de un Goethe, INDIVIDUUM EST INEFFABILE (“Individul nu poate fi prins într-o formulă”.)
El poate fi interpretat în fel şi chip – la nivelul cel mai elementar, invocând proprietatea conceptelor de a se aplica numai categoriilor generale (de ex. “Om”), nu şi obiectelor individuale (de ex. “Socrate”).
Ei bine, dacă fiecare individ este ceva “inefabil”, cum ar putea naţiunile înseşi, privite ca sume ale unui număr incomensurabil de destine individuale (din prezent, dar mai ales din trecut) să fie altfel decât transcendent-inefabile, mai ales din punctul de vedere al fiinţelor efemere şi puţin consistente care trăiesc de pe urma lor? Nu e oare evident că numai o minte extrem de mediocră şi lipsită de sentimentul pe care romanii îl numeau “pietas” îşi poate pune astfel de întrebări ţinând de conştiinţa de sine a insectei care se erijează în critic al arhitecturii Universului?
3. În mod surprinzător, te văd receptiv şi tolerant faţă de “retorica exasperării”, care sigur că, ATUNCI când e sinceră, “nu merge” nici cu cinismul, nici cu uscăciunea sufletului, nici cu trădarea.
Dar atunci când e o simplă comedie? Când a devenit o mască sau o perdea de fum, sub care se ascunde una din acele farse pe care “Spiritul care neagă” obişnuieşte să le joace oamenilor care pierzându-şi credinţa şi capacitatea de dăruire, nu fac decât să se învârtă la infinit prin acea “selva oscura”, deoarece “la diritta via” a fost definitiv pierdută pentru ei?
Domnilor, daca tot va place sa stati de vorbă pe atitea pagini, de ce nu va scrieti pe adresa de acasa?
Noţiuni Devenite Vagi, Dacă nu chiar, inexistente.
Ce înseamnă să fi Român ?
Ce este acela un Român ?
Ce înseamnă să simţi că eşti Român ?
S-ar putea să vă scandalizez, DAR : cu cîteva excepţii, poate nu atît de puţine cît pare, în România nu mai există Români !
Nu mai există nici România !
Comunismul, « naţionalism-comunismul » lui ceauşescu, democraţia originală postcomunistă a comuniştilor, Toţi rămaşi pe loc, în loc, a lui Iliescu-Brucan-P.Roman-Pleşu-Băsescu-Ponta-Antonescu & Tot ceea ce nu se vede( în realitate cu mult mai Grav şi Abominabil decît vrem să răscolim şi să recunoaştem ) au Distrus, aproape în Totalitate şi România şi Românismul.
Dar cînd au existat Clare, cu adevărat, aceste noţiuni, termeni, Valori ? Dar asta de fapt este o altă discuţie ( de Altfel, şi foarte lungă, şi foarte Complicată)
Noţiunea de “naţionalism-comunism” ceauşist este Falsă. NU s-a făcut ptr. România Absolut Nimic, ci doar ptr. distrugerea Ei şi a noţiunii de Român, distrugerea Tradiţiilor, Valorilor, Obiceiurilor, Adevărurilor, Memoriei, etc. Continuîndu-se Perfect Aceeaşi Metodă şi după 1989, cu alte şmecherii. Intelectualitatea Românească şi Elita culturală participînd din plin la această Mascaradă. În Acest peisaj, în Acest Context, excepţiile sînt nesemnificative, insignifiante, non-revelatoare.
Cum noţiunea de Românism, în adevărata ei accepţiune, este Ceva Foarte Neclar, în special azi, în 2013, la fel şi cea de “anti-românism” devine caricaturală.
Distrugerea permanentă continuă de bună voie, liberă şi nestăviltă de nimeni şi nimic.
Se fură, se scuipă, se tîrîe în batjocură, se violează şi se “rîde” de orice.
E ca şi cînd ne-am mai mira că unui BANDIT-TERORIST « român » i-ar păsa şi ar mai alege după naţionalitate.
Creierul oamenilor a fost făcut Chisăliţă, iar trupul transformat într-o Legumă, român sau anti-român tot aia. Cine mai ştie ce-i aia ?!? Problema nici nu se mai pune !
Manipularea, Îndoctrinarea, Diversiunea, Minciuna, Cenzura etc etc este Cvasi Permanentă şi parte integrantă firească a vieţii socio-politice culturale. Intelectualitatea şi elita ei, joacă mascat dibaci subtil acest abominabil joc.
Despre ce românism, naţionalism, patriotism, se mai poate vorbi în aceste condiţii ?!?
Cînd intri în cîte un sat din Transilvani-România unde nu poţi cumpăra pîine dacă nu vorbeşti ungureşte, cum este ? Maghiarii vor universitatea exclusiv în ungureşte, de ce nu, dar să vorbească la ei acasă, în satele alea, şi pe româneşte cu un român. Pînă atunci vom mai vedea chestia cu universitatea. Iar dacă vorbim de teama, de frica că nu mai ştiu cine s-ar supăra şi-ar da cu ciomagul, păi ce să mai vorbim de Curajul de a fi Român şi a şti zice NU ! la noi în ţară, adică în România.
Care România, care Român ?!?
Cît despre Tot ce a dus de secole la distrugerea specificul românesc, iar ar fi foarte multe de spus.
Realitatea imediată, apropiată, recentă ( ultimii 70 de ani) este cea mai cruntă, pentru că (ne) implică direct şi (ne) împinge a vorbi despre noi înşine şi despre crimele abominabile la propriu şi / sau la figurat. Cui îi convine ? Nimănui !
De Ce se evită şi se refuză cu Obstinaţie Intelectual-Proletară să se răspundă Clar la Dilema participării elitei cultural-intelectuale, imediat în decembrie 1989, la conducerea comunistă a României alături de Iliescu-Roman-Brucan şi tot întregul aparat securisto-propagandist-torţionar-manipulator-terorist, rămas în continuare Identic ?!?
Să fie o dovadă de Naţionalism, Patriotism, Românism, sau pur şi simplu una de Banditism şi Oportunism banal ordinar alături de criminalii României ( atunci de 45 de ani, azi de aproape 70) ???
EXACT aşa este şi cu cartea lui Lucian Boia, o amăgire care printre multe adevăruri, ascunde Adevăruri cu Mult mai Înfiorătoare pe care le ocoleşte cu străşnicie, aşteptind înţelept să treacă timpul.
A relua aceste teme şi a încerca o analiză ( deja extrem de complexă şi dificilă ) într-un mod corect şi cît de cît obiectiv, cu concluzii şi soluţii, este imposibil în România de azi , cea a neacceptării acelor cîtorva adevăruri Simple şi Esenţiale şi care, nu mai este nici măcar O…………poate DOAR O…………..şi sortită, HELAS ! ( analiza) eşecului evident.
NE AMĂGIM CU VORBE-N VÎ NT !
Draga Mihnea,
Bucuros sa continuam, asa cum propui; noi fiind la adapost, sper doar sa nu-i enervam, excesiv, pe ceilalti! Aceasta explicitare ne da sansa sa intelegem, fiecare, ce „n-a mers” data trecuta.
Respect numerotarea ta si pun litere paragrafelor de la fiecare numar.
1 a) Cum iti spuneam, n-am citit cartea; deci am intervenit asupra SUBIECTULUI, nu asupra cartii (anume, de ce…nu ne merge bine). Iar „minoritarii” eu ii percep ca o componenta, neantagonica, pozitiva, a „intregului”.
b), c), d) Marturisesc ca nu m-am gandit la asta! Din varii motive, in principal faptul ca aveam in vedere istoria moderna. Nu am pretentia (din lipsa totala de competenta) sa merg prea „indarat” in timp, cu analiza.
2 a) N-am nici un motiv personal sa „evit” ceva in discutia asta. Marturisesc ca nu sunt (eram) constient de DIMENSIUNILE fenomenului („delirul anti-romanesc”). Cand vorbesti de o „campanie” pare sa reiasa ca „cineva are interes sa o duca”. Si sunt, de regula, sceptic cu „scenariile”, preferand sa dau explicatii care mie imi par naturale: dezamagirea repetata (sa nu-mi spui ca, dupa fiecare „experienta post-„revolutionara”” nu te-ai suit si tu pe pereti de „placere” vazand ce-a iesit!). Cu referire la evenimente recente, daca mai e nevoie. Bun, dupa ce ne calmam, incercam sa teoretizam „la rece”. Dar, TOTUSI: DE CE suntem altfel ? De ce altora le iese, iar noua nu ?
b) Aici am o problema in a te urmari: eu vorbeam de EXPLICATII, CAUZE, nicidecum de SCUZE. Deci, de ce zici „pretextul exasperarii”? Pai „cinismul, uscaciunea sufleteasca si tradarea” nu merg cu „exasperarea”! Care este doar expresia faptului ca nu doar dorintele (in context, general pozitive) ci si eforturile noastre personale esueaza, sistematic. Singurul mod in care pot interpreta ce scrii este „absenta eforturilor personale”, „renuntarea facila, comoda”. Daca asta scrii, cu speranta ca vorbim in general, lucrurile se complica.
Fiecare dintre „nazuitori” a fost, la un anumit moment dat „angajat sa…”. Dupa toate cele ce s-au intamplat, unii au inteles (preferat) sa faca ceva cu „mai multi sorti de izbanda”; in particular sa actioneze „in vecinatatea” pe care o controlau mai bine. De ex asupra locului de munca, cu generalizari tip „invatamantul si cercetarea” etc. Mie imi pare ca exemplele pe care le critici apartin unui anumit sector anume, si pare a fi exact cel la care se refera si Alex Stefanescu. Si chiar eram de acord! Fara sa intru in contradictie cu generalizarea ce pari a o propune. Acum, stii cum e, mai devreme sau mai tarziu, ajungem la lucruri personale, macar ca sunt singurele asupra carora putem „fi siguri”. De pilda, in ceea ce ne priveste, nu cred ca „am deplans esecul a ceva ce, noua, ne-ar fi adus avantaje PERSONALE”.
c) Aceasta paranteza imi pare mult prea dura ca s-o aplici unei societati care venea dupa un deceniu de mizerie si umilinta…
d) Am raspuns, cred. In ce ma priveste n-am fost nicicand „discipol” al lui Cioran.
4 b)(l-ai sarit pe 3) Aici, macar pt sintagma „iubire ultragiata” imi pare ca te „rafuiesti” (as zice, pe buna dreptate) cu cei pe care ii banuiam.
5 a) As zice ca fenomenul pe care il observi, combati si compari cu „ceausismul”, nu are(inca?) aceeasi anvergura destructiva. Nu-l vad actionand, la fel, in toate segmentele sociale. Imi apare doar ca o boala a unor intelectuali, agravata de raspandirea in mass-media. Oare sa fie prezenta in educatie ? Sa nu-mi zici ca da, deoarece aceasta, mai nou, se face la televizor!
b) Intrebarea e desigur retorica. Poate ca gresesc, dar, paradoxal, s-ar putea ca multi dintre cei care au zabovit mai mult „pe-afara”, dar s-au intors, sa fie mai vaccinati asupra „bolii”.
PS Iti inteleg ingrijorarea, dar, din ce vad eu, nu-mi par asa vulnerabili; ramane, desigur, problema fundamentala-raspunsul in care, sigur, ne-ntalnim: EDUCATIA!
In incheiere: Stim bine, amandoi, ca „ce-i mult strica”, mai ales ca-i vorba de un dialog public, care risca sa ne intereseze doar pe noi. Asa ca, dat fiind ca „eu am inceput”, fii bun si „termina tu” (fara a profita excesiv de ultimul cuvant!).
Dragul meu, nu te-„acuzai” de nimic, ci doar „rezumai” dezacordul nostru, asa cum reiese si din ultimul tau raspuns.
Greseala pe care o faci mi se pare dubla:
a) Nu intelegi ca „dragoste cu forta nu se poate” si deci, ca degeaba ai incerca sa le explici ungurilor dezavantajele (chiar pentru ei) legate de universitatea exclusiv maghiara: atata timp cat ei continua sa si-o doreasca – refuzul romanesc nu face decat sa contribuie la perpetuarea unei stari conflictuale care nu promite nimic bun.
(In plus, daca ai fi consecvent, ar trebui sa militezi si pentru disparitia scolilor maghiare la nivel mediu.)
2. Nu realizezi faptul ca romanii trec printr-o faza absolut critica a constiintei nationale, si ca nu prin continuarea antagonismului cu „minoritarii” pot spera sa-si rezolve aceasta problema. Dimpotriva: aceasta e o cale ducand la adancirea dedublarii de tip schizofren si a indoielii devenie endemice in ei insisi si in viitorul lor.
Dragă Paltin,
Dacă vrei, îţi propun să continuăm pe acelaşi ton relaxat, în care eventualele obiecţii nu sunt însoţite de pretenţia de a avea neapărat dreptate, chiar dacă ne semnalăm reciproc anumite inconsecvenţe sau posibile diferenţe de optică.
Aşadar, obiecţiile mele ar fi următoarele:
1. Sigur că teza “diversităţii ca valoare” nu are în sine nimic incompatibil cu sentimentul naţional. Doar că:
a) Invocarea ei în contextul discuţiei despre cartea lui L.B. nu ne ajută deloc să răspundem la complexul de întrebări legate de această carte, al cărui personaj colectiv erau românii, nu “minoritarii”.
b) Teza însăşi, pentru mine, ridică anumite semne de întrebare – nu, Doamne fereşte, în sensul că străinii ne-ar fi tras înapoi – ci pur şi simplu fiindcă, cel puţin în Vechiul Regat, care a fost totuşi protagonistul principal al istoriei noastre ca atare, diversitatea n-a prea existat, iar “conştiinţa de sine” a românului a fost una mai degrabă solipsistă, interferenţele cu restul lumii contând doar în momentele de cotitură (adică, în epoca modernă – “europenizarea” din secolul XIX şi “comunizarea” din secolul următor).
Această “închidere” pe care o deplâng adepţii fervenţi ai occidentalizării (şi dl Boia printre ei), mie mi se pare că este ceea ce a dat şi mare parte din farmecul “fenomenului românesc” în momentele sale cu adevărat definitorii, care n-au fost momente de integrare extravertită în simfonia spiritului european, ci mai degrabă momente de introversiune, de scufundare într-un cosmos autonom şi foarte apropiat de modelul monadei fără ferestre a lui Leibniz.
Evident, în Ardeal lucrurile au stat cu totul altfel, dar aici lucrurile se complică prin coexistenţa civilizaţiei româneşti de tip patriarhal cu dominanta maghiară de tip aristocratic-feudal şi cu burgurile săseşti, având ele însele o anumită înclinaţie spre introversiune. Aici diversitatea a contat foarte mult, şi a imprimat nota distinctivă a spiritului locurilor, dar cei cu adevărat mulţumiţi de existenţa ei nu ştiu dacă au fost vreodată o masă cât de cât semnificativă. (Interesele, temperamentele şi istoriile fiind în continuare mult prea divergente.) Că în viitor lucrurile ar putea evolua spre bine, este o chestiune de optimism personal, care sper să nu fie şi una de wishful thinking.
2. Închizând paranteza despre “diversitate”, mi se pare evident că deşi eviţi să te pronunţi în privinţa tezei “delirului anti-românesc”, nu te interesează deloc această chestiune – ca dovadă că, pentru a minimiza sau scuza manifestările lui absolut groteşti invoci motivul “exasperării unora văzând cum tot eşuează, sistematic, tot ce ne-ar putea duce către normalitate”.
Aici mi se pare că este o evidentă “greşală de calcul” – deoarece dacă accepţi pretextul “exasperării”, eşti nevoit să le accepţi pe toate celelalte: şi cinismul, şi calculalele meschine, şi uscăciunea sufletească – şi trădarea, care se ascund în spatele ei. Pur şi simplu, fiindcă exasperarea asta a încetat demult să mai fie un sentiment real, ea fiind în prezent o simplă poză teatrală, un clişeu sau un stereotip justificând toate viciile menţionate mai sus, şi în ultimă instanţă – lipsa “sentimentelor inefabile” invocate de tine, sentimente care sunt totuşi o condiţie sie qua non a oricărei existenţe morale – şi (privite în contextul raportării individului la familia în sens restrâns şi în sensurile ei din ce în ce mai extinse) pot fi considerate diferenţa specifică dintre “om” şi “lichea”.
(Trec peste faptul că aşa-zisa “normalitate” nu este şi nu a fost niciodată un ideal care să răspundă nevoii irepresibile de transcendenţă – adică de autodepăşire – ci doar un reflex al aspiraţiei spre platitudine prin bunăstare şi comfort material.)
În plus, mi se pare o inconsecvenţă să apreciezi drept
“foarte bune” citatele din Alex Ştefănescu, atâta timp cât, recurgând la argumentul “indignării” benefice (sau cel puţin scuzabile) – nu admiţi teza centrală a textului respectiv, care este cea a unei evoluţii MALADIVE a conştiinţei de sine la români, un fenomen tipic pentru atmosfera ultimelor 2 decenii, şi care n-a mai existat NICIODATǍ în istoria noastră. (Îl las deoparte pe Cioran, a cărui fatală trecere de la visul unei “Românii cu populaţia Chinei şi cultura Franţei” la “ruşinea de a fi român” a stat la baza psihozei respective, dar n-au acţionat cu adevărat decât după redescoperirea şi supralicitarea lui obsesivă începând cu ’90.)
4. Sigur că “ieşirea din provincialism”, implicit “alegerea universalităţii” nu au nimic imoral în sine, ba chiar se impun cu necesitate oricărui individ doritor să cunoască şi să înţeleagă lumea în care trăieşte.
Numai că eu mă refeream la FALSA ieşire din provincialism, care este “momeala” cu care protagoniştii “indignării” (numită şi “iubire ultragiată”) îşi vând pe piaţa noastră culturală produsele expirate, contrafăcute şi otrăvitoare. Pur şi simplu fiindcă niciun fel de universalitate nu se câştigă vreodată prin renegarea propriilor rădăcini şi prin schimbarea interesată a propriei identităţi: rezultatul este, dimpotrivă, adâncirea în mocirla unui provincialism cu atât mai iremediabil, cu cât este denunţat mai obsesiv la nivel declarativ – şi în ultimă instanţă asumarea celui mai plat şi mai banal conformism.
5. Pe scurt – ACEASTA este după mine forma contemporană de pierdere a demnităţii umane în “perioada de tranziţie”), echivalentul (şi totodată corolarul) fenomenului similar, deplâns de tine cu referire la perioada comunistă.
Sau crezi cumva că românii au devenit brusc mai demni decât erau înainte de ’89, când, cel puţin, “negrul” era complet separat de “alb”, iar diferenţa dintre “ei” şi “noi” părea un abis destinat să dureze pentru veşnicie?
PS Inutil să-ţi spun că principalele victime ale intoxicării de care vorbesc nu mi se par tinerii care aleg efectiv soluţia realizării pe alte meleaguri (aceştia măcar ajung să se confrunte cu realitatea diferenţelor etnice şi cu propriile lor limite) ci tocmai cei (inevitabil majoritari) care continuă să trăiască într-o Românie pe care au fost învăţaţi s-o deteste şi s-o dispreţuiască: aceştia mi se par adevăratele victime şi adevăraţii exilaţi…
Naucitoare postare! Ordinul de marime al distantei intre ce am scris si comentariul dvs
ma face sa ma indoiesc de utilitatea unui raspuns. Vi-l dau doar din politete.
Nu doar nick name-ul, ci si mai tot ce am citit eu sub acesta, exprima dezamagire, daca
nu disperare, pt ceea ce se „tot intampla in Ro”. Despre cartea in discutie emiteti
critici in termeni net mai retinuti decat asupra bietelor mele postari. Pe care cred ca
le-ati citit cu o dispozitie inadecvata, eufemistic vorbind.
Asta sa fie ce am scris, o ” meditatie pe marginea naturii umane a românilor
postbelici” ?! Trec peste ghilimelele pe care le puneti cu generozitate pe „meditatie”. Nu, era
doar, in context, o explicatie MINIMALA, data ca raspuns la cvasi unanimele exprimari ale
criticilor, dezamagirilor, deziluziilor, esecurilor etc de catre varii „inimi rele” de
aici si de aiurea. Compatimirea si interogarea prevalau asupra rechizitoriului; si, spre
deosebire de dvs, nu am facut niciun proces de intentie cuiva. Faptele sunt
indiscutabile. Abandonul demnitatii, am zis, nu absenta curajului; antiteza cu generatia
anterioara o ignorati maiestuos. Iar asta cu „facutul rascoalei”, dupa ce am spus foarte
explicit ca nu vorbim de „acte supreme, eroism etc” ci de lucruri mult mai putin
dramatice, mai SIMPLE, dovedeste ca …vorbiti cu altcineva. Asa, ca veni vorba, altii
s-au mai si „rasculat”, nu ?
Aveti bunatatea sa-mi dati, domnia voastra, o „eticheta justa” in contrast cu cea „pusa
de Vest”? Ca sa inteleg unde am gresit la capitolul autocunoastere.
Ma somati:
„Platitudinile astea despre laşitatea românilor nu-s deloc nevinovate. Iar cine le
arborează la butonieră – ca semn al acceptării inferiorităţii noastre faţă de oricare
alţii – ori nu ştie ce face, ori ştie bine dar nu-i pasă – aşa îi e misia.”
Mai sa fie! Uite unde era Inchizitia. Asta ziceti ca v-a indus-o textul meu ?! Nu,
stimate domn/doamna, asta e de mult in capul dvs. Singurul lucru care ma mira este de ce nu v-
ati „revarsat” pe carte si vi s-a „pus pata” pe mine.
Nu am vocatie de apostol, fiti sigur(a). Dar vad ca invocati lucruri serioase, spovedanie,
mantuire. Pana acolo, ceva logica pt a explica totusi DE CE, aveti ? Cu critica (desigur,
a indivizilor, nu a „popoarelor”) vad ca stati bine; acum asumati-va, rogu-va, o parere
publica explicand DE CE sunteti asa TRIST(A).
Indiferent ce ganditi/scrieti despre autoflagelare, fiti linistit(a), nu e cazul.
Poate (desi nu-mi fac iluzii) raspunsul catre dl Moroianu, aflat mai sus, sa va ajute.
„Partea descriptivă” se referea la datele şi realităţile istorice.
Afirmaţia despre limba română este exactă dar inapropriată – limba română este romanică – nu latină, la fel ca altele de acelaşi fel. Am fost tentat a porni o discuţie pe această temă – cu bătaie mai lungă, pînă la un studiu genetic contemporan care arată că sînt mai mulţi români în Ungaria decît în Ro, potrivit genomului referenţial – dar am renunţat dat fiind relativul dezinteres cu care este comentat acest articol (cu excepţia elucubraţiilor kilometrice ale Altcuiva).
În ce-l priveşte pe Paltin Ionescu, mi-e că aţi înţeles mai mult decît am scris, mai ales că printre nenumărabilele mele păcate omeneşti nu figurează – şi eu mă mir că nu – practica „ţapului ispăşitor”.
dragule Mihnea (vaz ca ma „bagi” la pretini, ceea ce-i *bine*), vazui (scriu akuma „olteneshte”) ca m-acuzashi ca nu vreau io o universitate *pur* maghiara.
Hai sa-tzi explic: exista *sectzii* (platite de Statul Roman, de la *buget*) chiar *pur* maghiare, printre sectziile, romaneshti, au germane. Li se preda in *limba lor*, in mod *exclusiv*.
Vrei *una* chiar *exclusivista* (la care, adica, *nu intra* ai de nu shtiu maghiara)? Adicatelea, o *intreaga * Universitate, cu portzile-nchise pentru romani, germani, alte natzionalitatzi? Ca, de *fapt*, despre *asta* e vorba, batrane!
Ei bine, io *nu o vreau*! C-ash accepta-o numa’ *daca* & danshii ar face sectzii *romaneshti*, au, *germane*.
Crezi ca *asta vor*? Ca, daca o chiar crezi, eshti un *naiv*, batrane…
Cele bune,
Nea Marin
Draga Mihnea,
Nu e cazul sa-mi „explici” pozitia ta, am inteles-o si o apreciez. Iti raspund bucuros!
Numerotez paragrafele din comentariul tau, pt. comoditate.
I Pasajul din textul meu pe care il citezi este o marturisire SINCERA si PERSONALA,
careia nu i-am dat nici un fel de valoare „universala”. Dincolo de asta, mentiunea
explicita a „minoritarilor” era si o ilustrare a parerii ca una dintre valorile certe ale
„noastre” imi pare a fi exact aceasta DIVERSITATE. Trimit la (deopotriva sincera)
afirmatie anterioara, unde deplangeam faptul ca „ne-am lipsit” de doua comunitati
(germanii si evreii), care faceau parte din aceasta apreciata (de mine) diversitate.
Marturisesc ca NU reusesc sa vad in aceasta parere personala (diversitatea ca valoare)
nimic care ar contrazice orice fel de „sentiment national”.
II Inteleg ce spui, dar ar fi regretabil sa se interpreteze ce am scris ca fiind o
subscriere la parerile din cartea analizata-de altii! A „distruge mituri” si a cauta
explicatii nu-i chiar totuna. Cam tot ce se scrie (nu doar aici) exprima DEZAMAGIRE pt.
ce se tot intampla „la noi” (sau „cu noi”). Parca ar trebui sa si EXPLICAM, cumva,
diferentele. Nu mai repet ca „si altii au avut comunism, dar nu Ceausescu”, ca „doar la
noi au murit, in decembrie, atatia oameni” etc. Poate ca, prin repetitie, au devenit
„clisee”. Dar sunt, au ba, FAPTE REALE ?
Cum probabil stii bine, NU PUTEA sa-mi dea prin cap (regret, daca textul meu o poate
sugera) ca „lipsa curajului (demnitatii)” ar fi doar a „romanilor”, in vreme ce
„minoritarii” ar face exceptie! De la instaurarea comunismului si pana la Parlamentul de
azi vedem ca „minoritarii” … sunt bine integrati!*
III Inutil, cum spuneam, ne cunoastem prea bine. Ai dreptate ca aceasta „campanie”
exista. Am insa dubii daca este o „campanie” (orchestrata si interesata) sau doar o
expresie a „exasperarii” unora vazand cum tot esueaza, sistematic, tot ce ne-ar putea
duce catre normalitate. Probabil ca ambele, intr-o oarecare proportie.
Foarte bune citatele din Alex Stefanescu.
PS Eh, aici e mai complicat (ma tem ca si tu o stii bine…). Nu-i chiar simetrica
paralela. Ce e imoral in alegerea personala a „iesirii din provincialism” sau „(falsa?)
alegere a universalitatii”? Dorinta unei depline realizari profesionale (de ex. in
Franta) sa fie ca un fel de „intrare in partid”, sau mai rau ?! Au fost multi studentii
de exceptie care mi-au cerut recomandari ca sa plece la universitati americane si
europene. Nu i-am indemnat sa plece; dar le-am dat recomandarea pe care mi-au cerut-o.
Eventual, daca m-au intrebat, le-am dat si o parere despre continentul care ar fi mai
potrivit. Cred ca „tanara generatie” e destul de „pragmatica” pt a nu fi in primejdie de
a sucomba sub defetism. Au, spre deosebire de noi, avantajul varstei.
In final, doua vorbe despre „alegerea mea”:
Abandonul Demnitatii (eu n-am zis lasitate) mi-a parut o formula minimala de a explica
multe din relele, trecute, prezente, poate si viitoare, cu care ne confruntam. O spuneam
pe jumatate compatimitor si nu ca un procuror. Ma MIRAM de proportiile si de efectele ei.
Daca si asta pare sa „ofenseze” (nu pe tine!), atunci astept cu interes, ORICE ALTE
explicatii; nu neaparat de ce e „Romania altfel”, ci doar de ce NIMENI nu pare multumit,
pe-aici.
PS Comentariile tale despre carte (pe care eu n-am citit-o, doar am perceput-o „par oui
dire”) mi-au parut pertinente. In plus, compatibile cu …ale mele!
* Imi pare un loc bun a mentiona termenul „inefabil”, pe care l-am utilizat; de ex.
„minoritarii” exista cu specificitatea lor, dar nicicum nu le putem atribui calitatea de
„model”!
Stimate coleg,
Citindu-va randurile, de o frapanta severitate, despre „detonarea pocnitorii”, am ajuns sa-mi pun intrebarea:
Nu cumva, dupa ce ati spus despre cartea d-lui Boia ca ar fi „adevarata in partea ei descriptiva” (adica in afirmatiile ca romana nu este o limba latina, ca romanii n-au avut niciodata demnitate, ca opera lui Eminescu rezista doar prin muzicalitatea limbii, si asa mai departe, in aceeasi nota „descriptiva”) – ati mai rasfoit-o o data, si vazand ca lucrurile sunt mult mai complicate (iar intentiile autorului – care nici pe departe nu se reduc la „demolarea miturilor” – mult mai problematice), v-ati gandit ca ati avea nevoie de un tap ispasitor pentru indulgentza initiala, si l-ati gasit in persoana d-lui Paltin Ionescu, caruia, cenzurandu-i
„autoflagelarea”, si alte abateri pe care nu le-a comis, îi adresati „in effigie” reprosurile pe care ati omis sa i le aduceti d-lui Boia?
Paltin Ionescu: Nu mă aventurez în a vă evalua intenţia cu care aţi intrat în discuţia de aici. Doar văd că, pînă la urmă, aţi detonat pocnitoarea – aşa-mi apare „meditaţia” dv pe marginea naturii umane a românilor postbelici. Chiar m-am mirat că m-a mirat, doar am auzit de nenumărate ori platitudinile astea despre compromis, „vînzarea conştiinţei”, lipsa curajului (de a face ce? Măcar o răscoala acolo, nu?)
Vă acord credit pentru ultima oară: Platitudinile astea despre laşitatea românilor nu-s deloc nevinovate. Iar cine le arborează la butonieră – ca semn al acceptării inferiorităţii noastre faţă de oricare alţii – ori nu ştie ce face, ori ştie bine dar nu-i pasă – aşa îi e misia.
Fiindcă aţi pornit apostoliceşte în aventura de a arăta cît de mult corespundeţi tipologiei pe care ne-a desenat-o Vestul, vă amintesc scopul confesiunii (spovedaniei): Recunoaşterea şi iertarea păcatelor celor cu voie ori fără voie, în speranţa mîntuirii.
Autoflagelarea e tragică – fiindcă barbară manifestare a lipsei speranţei – ori ridicolă fiindcă nesinceră.
Dragă Paltin,
Aş vrea să comentez puţin unul din pasajele cheie ale primului tău comentariu de mai sus:
“Daca ar fi sa raspund (ca emigrant) la intrebarea „ce regreti mai mult din ce-ai lasat in urma”, as raspunde fara ezitare:
O mana de oameni, cu care Dumnezeu m-a binecuvantat, dandu-mi sansa de a-i cunoaste. Spun, pt. cei curiosi, ca circa jumatate dintre acestia sunt fie dintre „minoritari”, fie „amestecati etnic”, in varii proportii.”
Ceea mi se pare remarcabil este tocmai prezenţa acestei confesiuni în cadrul unei discuţii centrate pe un proces în care rolul de protagonişti (şi acuzaţi de diverse rele, inclusiv “lipsa de eroism”, abdicarea de la drumul demnităţii, şamd) îl jucau românii şi nicidecum minoritarii.
Pe de altă parte, este adevărat şi faptul că, în contextul românesc actual, a critica excesele atitudinii “antinaţionale” te face imediat suspect de intenţii naţionalist-şovine – în speţă antimaghiare sau antisemite. Pentru a demonstra că nu acesta e cazul meu, ar fi poate suficient să reamintesc o controversă purtată nu demult cu prietenul nostru comun Nea Marin, în care am încercat (fără mare succes) să-l conving că din moment ce maghiarilor din România li s-a recunoscut dreptul de a avea şcoli în limba maghiară, este nelogic (şi desigur meschin) să li se conteste dreptul la a-şi avea şi o universitate cu predarea în aceeaşi limbă. Nu de pe poziţii antimaghiare îmi permit deci să-ţi spun că în ce priveşte discuţia despre “cazul Boia” ai trecut cumva pe lângă punctul ei nevralgic, care nu era problema campaniilor antiminoritare, ci aceea a unei campanii ANTIROMÂNEŞTI care se desfăşoară sub ochii noştri şi a cărei psihologie şi psihopatologie ar fi normal să constituie preocuparea nr 1 pentru medici, sociologi şi politologi.
Dar ca să nu mai lungesc vorba, prefer să reproduc câteva fragmente din articolul unui critic literar binecunoscut, Alex Ştefănescu, publicat în ”România Literară” cu vreo doi ani în urmă, care reuşeşte să pună perfect în ecuaţie problema la care mă refer:
===============================================================
‘Dacă un român declară că iubeşte Cehia, că îi admiră pe cehi, că se simte emoţionat ori de câte ori aude vorbindu-se limba cehă, nimeni nu se miră şi nu îl dezaprobă. Dar dacă un român declară că iubeşte România, că îi admiră pe români, că se simte emoţionat ori de câte ori aude vorbindu-se limba română, este aproape sigur că va fi acuzat de naţionalism şi blamat.
S-a ajuns la o situaţie absurdă. Un român care îşi iubeşte ţara nu şi-o poate iubi decât pe ascuns, cu sentimentul clandestinităţii.
Paradoxul funcţionează şi invers. Dacă un român vorbeşte cu dispreţ despre oricare alt popor decât poporul român riscă s-o păţească rău de tot, fiind acuzat de xenofobie. Dar dacă un român vorbeşte cu dispreţ despre poporul român, toţi cei din jurul lui îl aprobă cu entuziasm sau tac.
Să nu mi se spună că este vorba de manifestarea spiritului critic, de luciditate etc. Nu la aceste situaţii mă refer. Eu am în vedere denigrări neruşinate a ceea ce este românesc, acte de defulare dizgraţioase, care ar trebui să se petreacă în intimitatea locuinţei sau într-un cabinet psihiatric, nu în public.
[…]
Eminescu este pedepsit post-mortem, pentru că şi-a iubit ţara. Blaga a fost pedepsit încă din timpul vieţii, pentru aceeaşi vină. Scriitorii noştri de azi au învăţat lecţia, ei evită cu grijă să calce pe mina care i-ar putea arunca în aer. Dar din această precauţie are de pierdut chiar literatura lor, ratând măreţia. Iată ce scrie Evgheni Evtuşenko în romanul Să nu mori înainte de moarte (trad. de Ştefan Dimitriu):„Şi mireasma fumului din cădelniţa legănată deasupra celor botezaţi, şi duhoarea de putreziciune a celor împuşcaţi fără vină, ce stăruia în minţile noastre, şi boarea tufelor de măceş hrănit cu sânge, şi respiraţia întretăiată de emoţie a noilor botezaţi întru Domnul – toate acestea erau aerul patriei ce ţi se dă o singură dată şi care nu poate fi înlocuită cu nimic.”
Când voi găsi într-o carte scrisă de un autor român de azi o asemenea frază răscolitoare voi celebra, în sinea mea, renaşterea literaturii române.’
[Textul complet la adresa http://www.romlit.ro/iubire_i_pedeaps%5D
===============================================================
PS: De ce mi se pare esenţială şi hiperactuală discuţia pe ACEASTǍ temă?
Desigur, nu fiindcă aş crede realizabilă întoarcerea la acea eflorescenţă a sentimentelor pe care tu însuţi le numeşti “inefabile”, şi care au făcut posibile acele câteva decenii de graţie, trăite de cultura şi spiritualitatea ţării noastre la apogeul istoriei sale moderne.
Ci, pur şi simplu, fiindcă delirul antiromânesc mi se pare că a atins nişte cote care-l face cu totul comparabil cu cel al naţional-comunismului (a cărui imagine în oglindă el este de fapt) şi pentru că repetarea papagalicească a diverselor lui teze şi dogme mi se pare actualmente principala manieră prin care tinerii de azi sunt încurajaţi să facă ceea ce tu le reproşezi (poate nu fără o anumită îndreptăţire) celor care, înainte sau imediat după 1989 au ales calea cedării în faţa diverselor “momeli” ale unei conjuncturi efemere: să se vândă pe ei înşişi, şi să-şi vândă viitorul copiilor lor, pentru o falsă ieşire din provincialism şi o falsă alegere a universalităţii, adică… “pe NIMIC”!
Cred ca ar fi doua tipuri de discurs, unul individual si celalalt „social-politic”.
In ceea ce ma priveste, in plan individual cred e destul sa „ne facem, fiecare, treaba”: profesionist, cu standarde normale de moralitate, in particular respectand Adevarul si pastrandu-ne Demnitatea. E, astazi, mult mai usor decat in ultimii saptezeci de ani.
Cat priveste aspectul „global”, pe cat de simplu pare principiul, pe atat de dificila imi rezulta punerea sa in practica:
Ce poate fi mai normal decat ca, odata descifrate „punctele slabe, pacatele noastre-originare sau originale-, SA LE COMBATEM, EDUCATIONAL, SISTEMATIC. Cum vedeti, o banalitate crasa. Dar, iarasi cum vedeti, teoria si practica sunt AltCeva! Asa ca nu ajunge, ar trebui sa mai spun cate ceva…
Una dintre observatii ar fi ca IERARHIZAREA, MERITOCRATIA (si nu mult hulitul-uneori pe drept, alteori cu interes-„elitism”) trebuie IMPUSE. Cum se zice, „valoarea nu se pune la vot”, deci, aici, mai incet cu „democratia”. Avem sansa de a putea copia lucruri bune, facute deja de mult in Europa de care, nu-i asa, ne-am „reatasat”. Un singur exemplu, atat de simplu: A fi „doctor in stiinte” este o conditie necesara pt. a accede intr-o pozitie permanenta in inv. sup. Cat de greu a fost ca sa punem asta intr-o lege…
Daca ar fi sa aleg „un rau” generic al ultimelor doua decenii de comunism, ar fi „convertirea calitatii in cantitate”. Asa am ajuns sa nu mai producem nimic in care sa fim (macar considerati) „lideri”. De la utilaj petrolier la aviatie, ca sa dau doar doua exemple. Calitatea se poate recupera doar incepand cu regasirea, in toate aspectele, a ierarhiei valorilor.
Educatia Nationala imi pare cheia oricarei tentative de redresare. Bugetul acesteia ar trebui sa fie o prioritate; cu toate pacatele ei, reforma recenta ar fi avut alt impact daca si bugetul aferent ar fi fost altul. Din pacate, a fost vorba de „bani in vreme de criza”…Dar atentie, impreuna cu ameliorarea statutului social al „profesorului”, este perfect justificata si cresterea exigentei fata de munca acestuia. Cum putem califica faptul ca destui universitari, care au cateva ore saptamanal de predare, le mai si sar, sau „intra la curs mai tarziu, dar, in schimb, pleaca mai devreme” ?
O vorba aparte despre Biserica (Neamului ?): Dintre toate institutiile statului, parca niciuna nu avea un mai mare „orizont de asteptare” in ’89. In pofida dovezilor, vai atat de multe, privind colaborarea pacatoasa cu „fostul” regim, cat de BINEVENITA ar fi fost o dezvelire a Adevarului, o Cainta sincera, exemplara. In loc de asta, am cam avut parte de predici tip „votati pt. linistea tarii”… Dar, sunt convins, nu e nicicand prea tarziu!
O ultima observatie, poate cea care reda in cea mai mare masura dificultatea problemei:
E drept ca ultimele sase luni au fost destul de traumatice si, pe alocuri, schizofrenice.
Dar, daca revezi multitudinea de mesaje pe care „mica noastra comunitate” le-am tot schimbat intre noi, nu poti sa nu remarci cat de diverse sunt vocile, cat de improbabila pare sansa unui „cantec comun”. Ma tem ca aceasta dezagregare este ceea ce obstructioneaza, in primul rand, reintoarcerea la normalitate.
As incheia, totusi, intr-un ton realist-optimist:
Mizeria materiala a ultimului deceniu comunist, neobisnuita pt. timpul si locul sau geografic, poate explica (nu si justifica) multe din intamplarile de dupa ’89.
Strabatand, periodic, tara cu masina, nu pot sa nu remarc privind casele, chiar si drumurile, ca lucrurile se schimba, incet, in bine. Asta, in timp, lucreaza in sensul cel bun.
PS Mea culpa pt. ca am ajuns sa prefer un comentariu „general” unor infructuoase tentative de a dialoga, de pe pozitii diferite, cu diversi autori.
Sa fie si acum Adevarul si Demnitatea necesar legate de Martiriu, precum atunci ?
Pentru parintii nostri, cred ca da. Dupa un razboi cumplit (pe care generatia mea a avut sansa, pe cat de mare, pe atat de neapreciata, de a nu-l fi cunoscut) au trait cea mai teribila distorsionare a normalitatii si cea mai crunta si indelungata
teroare. Care, dupa primii ani ai ocupatiei straine, a fost practicata „de noi, dintre noi, pentru noi”.
Ce poate spune cineva, ca mine, nascut cu cativa ani inainte de „moartea lui Stalin”, despre propriul „timp istoric” ? Fara a arunca pietre, ma uimesc de numarul si usurinta cu care atat de multi dintre noi s-au distrus (pe ei si pe altii) acceptand compromisuri la care nu erau obligati. Una e sa ai pistolul la tampla, sau sa vezi cutitul tinut la gatul fiului tau si…alta e sa „te vinzi” pentru, vai, NIMIC. Din pacate, am cunoscut destui (statistic, vorbind) oameni care, facand compromisul cu diavolul, s-au ales cu praful si pulberea. Cel putin dupa experienta personala, NU ERA DE LOC GREU sa refuzi (de la intrarea in partid, pana la „favoruri mai speciale”). Pentru ca, spre deosebire de anii anteriori, acum nu erai „santajat-amenintat-torturat”, ci „momit”-ceea ce nu e acelasi lucru. Ce sa mai spun despre compromisurile facute dupa ’89, cand devenise si mai evidenta libertatea alegerilor personale ?!
M-am tot gandit la motivele pt. care s-a intamplat asa. Repet, nu deplang lipsa „eroismului”, ci doar constat proportia (inacceptabila, as zice) de oameni deloc lipsiti de inteligenta, cultura, care au refuzat (si REFUZA, INCA!) drumul Demnitatii. Nu, nicicum al Martiriului! Sa fie explicatia ascunsa in „genele neamului”, asa cum pare a sugera dl Boia ? Sa fie, cum spun altii, rezultatul represiunii anterioare, mai crunta ca in alte locuri ?
Spuneam ca „nu arunc pietre”; dimpotriva. Un „reflex de aparare” pt. cei din generatia mea a fost sa evadam intr-o realitate paralela, in care sa gasim adevarul dupa care tanjeam si unde prigoana si compromisurile intelectului sa fie absente. Asa, pentru multi, Matematica a fost mai degraba o alegere morala decat una de vocatie. Admit ca, pt. un scriitor, de pilda, prin impactul social al indeletnicirii sale, era mult mai greu sa se tina departe de urletele haitei de lupi. In acelasi timp, parca prea multe „porcarii s-au consumat (sic!)” in asa zisa „Uniune”; care se tot intind in timp… Alegerea de a fi „persoana publica”, purtator de mesaj, artistic si nu numai, e o cale mai grea. Dar, daca nu te simti in stare, ce cauti acolo ?
Citesc tot felul de opinii asupra subiectului, atat de „delicat”, al „nationalismului, patriotismului, specificului national sau ce-o mai fi”. As incepe prin a observa ca datul nostru cu parerea imi pare, in speta, …indecenta. Ce valoare (de adevar sau altfel) au aceste impresii ? Nu este lucrul de care vorbim „implicit”, poate chiar „inefabil”? Si, pana la urma, nu-s poate altii mai in masura sa-si dea cu parerea, sa ne „vada cumva” ?
In al doilea rand, imi par complet ridicole (simetric in oglinda, exact ca si modul unora de a face politica precum un suporter al unei echipe de fotbal; in speta Steaua sau Dinamo, ca sa fiu rau) exagerarile in a „lauda” si a „denigra”. Nu-i oare limpede ca sunt (cele bune ca si cele rele) parti ale unui aceluiasi, indivizibil, intreg ?
Daca ar fi sa raspund (ca emigrant) la intrebarea „ce regreti mai mult din ce-ai lasat in urma”, as raspunde fara ezitare:
O mana de oameni, cu care Dumnezeu m-a binecuvantat, dandu-mi sansa de a-i cunoaste. Spun, pt. cei curiosi, ca circa jumatate dintre acestia sunt fie dintre „minoritari”, fie „amestecati etnic”, in varii proportii. Si, probabil nu doar din cauza varstei, nu cred ca voi mai avea norocul de a mai gasi, aiurea, altii de aceeasi factura…
Inchei cu o mica istorioara, traita pe la jumatatea anilor ’90, in Bucuresti. M-am apropiat de un francez, atasat cultural al ambasadei; pe de o parte din cauza unei oarecare franco-fonii-filii (din partea mea), pe de alta pt. ca omul nostru (atunci deja politician get-beget) facuse, candva, studii de matematica. Dupa ce „ne-am imprietenit” destul ca sa vorbim si lucruri mai delicate, l-am intrebat ce gandeste despre Romania. Precizandu-i ca astept un raspuns cinstit, nu unul diplomatic. Mi-a raspuns asa:
„Stii, Paltin, noi francezii nu prea le mai avem cu religia; si nu sunt o exceptie. Venind in Romania am descoperit insa ca EXISTA INGERI! Apoi am observat ca, fiecare dintre ei, are o sumedenie de draci in jur, carora trebuie sa le faca fata”.
Imi pare oarecum necinstit sa scrii despre aceste lucruri si, precum dl Boia, sa nu zici nimic despre…
ToT felul de LegăTuri JaZZZ cu Sare şi Piper, NON !
La mîini, la picioare, Spirituale, FiZice, Abominabile
Limbi exZtirpate sexe Zmulse unghii strivite iZbituri profunde în tălpi
Pînă cînd Creierul Moare trupul devenind inert, O LeguMĂ MĂĂăăăă!!!!!
Aşa se leagă Sensul de NON-Sens şi Viaţa de Absurd
Oare Cine Mai Poate Accepta Această Indusă Istorie
În viaţă, în adevărata viaţă a indivizilor, Istoria nu-i Nimic
Orice OM este LIBER oricît de Legat va fi fost
Nimic nu-l poate înregimenta Nimic nu-l poate Opri
Nici Prostia, nici Crima şi nici Istoria
LIBERTATEA ESTE UNIVERSUL ŞI DUMNEZEU
Ea nu se Explică
Nu se descrie
DES-Scrie
Nici NU se scrie
Nu se ÎN scrie
Şi nici nu e Cartea Cuiva
Nu există nicio Verigă să te Lege de EA
Decît dacă singur te vei Lăsa Legat
ŞI ASTFEL, AltCeva, ALTCEVA MEREU ALTFEL
Domnule Radu Călin Cristea, domnilor, tovarăşilor, cu îngăduinţa măriilor dumneavoastră, am să vă povestesc o întîmplare, ceva mai mult nostimă decît tristă, oricît de sumbră ar putea părea.
Într-o zi, pe seară, nu chiar întuneric, umed, frig, departe, m-am întîlnit poate nu doar întîmplător, cu un prieten foarte bun, P.G. cel Surghiunit, Hulit, Suduit, Dat Afară, arătat cu degetul şi înfierat cu învrăjbiri proletare de li s-au scurtat LOR, şi limba şi degetul, nu doar de pre aici dar şi de prin alte meleaguri-jurnalistico-cultural-diZidenŢioase intelectuale, c-aşa-i în România, nu-i ALTFEL.
Pentru ca Tocmai TOTU’ să fie ASTFEL ALTFEL.
Abătut, văzîndu-l şi surprins perplex mut, de-“ATÎTA” libertate a presei, a circulaţiei ideilor, de exprimare şi de expresie, în special de expresii şi alte libertăţi adiacente colaterale de toate felurile şi genurile-evident, m-am gîndit să-l îmbărbătez sugerîndu-i firesc ASTFEL, să caute şi să găsească dacă mai crede că merită să continue această aparent nesupusă iluzie întru Dialogul Incitant cu Adevărurile versus Nimicnicia Spiritului, un “ceva”, un AltCeva, un cu totul ALTFEL.
Şi astfel într-o altă seară, după vreo două zile-ntr-o noapte, prietenul meu P.G.cel care ……. etc.
mi-a oferit cîteva rînduri, rugîndu-mă să le transmit mai departe, via internet, celor care aici, se “luptă” şi ei din răsputeri cu Nimicniciile Spiritului bîntuit permanent de tot felul de Metehne şi Metastaze.
Iaca mi-am zis un bun prilej pentru un semn de un An Nou 2013 mai bun şi nu numai dacă vom ajunge să pricepem nepriceputul, şi nepriceputul nepricepuţilor care conduc, dirijează, manipulează, îndoctinează, ne otrăvesc, şi strică, tăind şi spînzurînd, deviind deturnînd eludînd divers diversionînd prin diverse diversiuni sublime evident şi subtile nevoie mare.
De-aceea, Dle. Radu Călin Cristea (deşi am mai încercat de vreo 2-3 ori, la cumpăna dintre ani, dar Cuiva, se pare, nu-i place Ceva) îndrăznesc să RE-RE-aşez aici acest mesaj şi semn vesel, îndemnat tot pe-atunci, de un semn-urare de-a lu’ neaMărin
Să fie într-un ceas BUN !
AN NOU VIU LIBER LOR
PACE HAR DAR, FIUL SPIRITULUI BUN ŞI HARNIC
Plesnind din bici mînînd duhul cel RĂU departe
Cu SORCOVA VESELA să ne trăiţi prieteni
Să fiţi uşori şi supli
Nemiloşi cu minciuna şi-urîtul
Sănătoşi şi agili,
Curajoşi şi superbi
Să nu fiţi niciodată ALTFEL
Decît voi înşivă drepţi ca brazii
Niciodată ALTCEVA niciodată mîhniţi
Largi, tulburători şi mărinimoşi ca toate mările
Oferind pomenind dăscălind învăţăturile Voastre
Iar peste toate NIMIC ALTUL DECÎT adevărul
Ca merii ca perii florile HARULUI
Să le răspîndiţi peste plaiurile acestea
Ca nectarul albinei Lumina
Să o dăruiţi veşnic şi neînfricaţi
Mai tare ca fierul, ca oţelul şi lanţurile
Iar săgeata cea SENSUL
Să-i răspîndească pămîntului nostru
Seva mai iute decît GÎNDUL CEL BUN
Întru împlinirea RENaşterii României şi-a Neamului ASTFEL
În tăcută şi nespusă SCRISĂ şi şoptită dezvăluire DE-A DREPTUL
Aşezată cu îndrăzneală la temelie DAR evident chiar aici ,
Şi A Voastră Frumoşilor Zvelţilor Cărturarilor şi Savanţilor, Scriitorilor Darnicilor
Şi chiar Poeţilor,
CELOR de-aici de pre pămînt, din Morminte şi Ceruri
Şi VOUĂ
DE-A PURURI ŞI LA MULŢI ANI !
Petre Grigorescu
Paltin Ionescu: După cum puteţi constata, numai tînăr nu-s. Sigur că ştiu că istoria e scrisă de învingători dar – vedeţi dv – în discuţia de aici sînt două aspecte diferite de toate acestea: pe de o parte, pretenţia lui Boia de a demonta miturile fondatoare ale românilor, incriminate ca neproductive, măcar (fiindcă sigur că-s false, de-aia-s mituri dar, aşa, putem spune şi că Grecia e-n faliment fiindcă a greşit plasînd Olimpul aşa de jos); pe de alta, aminteam o reacţie personală la dezinvoltura cu care un istoric român a recunoscut că… nu era istoric – de fapt – ci propagandist. Dar a ajuns academician ca istoric, nu ca activist politic (ori aşa ar fi trebuit, nu?)
Peste toate, mitologia istoric fabricată pentru fabuloasa biografie a lui Ceauşescu s-ar încadra la \”istoria scrisă de învingători\” dacă n-ar veni din pură tradiţie orală, grefată pe o hagiografie curat religioasă – în sensul dat de M Eliade conceptului religios, unde musai apare eroul salvator – Unsul, Mîntuitorul. Or, nici asta n-avea aface cu istoria Ro, mai mult decît au poveştile din O mie şi una de nopţi, cu a Califatului Bagdadului.
LANŢUL AMĂGIRILOR
sau
Cel puţin DOUĂ Verigi Lipsă
Dacă tot le lipsesc românilor nişte verigi li s-au mai adăugat Esenţial cîteva postcomunisme postmoderniste grozave precum un bifteck sau un creier în sînge. De unde, avem vizibil azi şi mai multe Fudulii Colcăind Fierbinţi în Sos autentic, mai ales inodor, incolor, invizibil, pe peste tot, în toate ungherele spritului, în toate văgăunile neamului, în toate găoazele Fiinţei.
Iar printre Toate Şmecheriile fanariot-stalinist-leninisto-marxiste de la KACIRMA încoace, adică din decembrie ’89 s-au mai adăugat nişte VERIGI Suplimentare : Amăgirea, Amalgamul, Frumuseţea Vorbelor Goale, Postul Con Chili con Carne, Desertul cu Istoria con ardei-văruri iute-dulce-amar, Vid Viitorul, şi Timpul Ka Doctor.
ASTFEL, o verigă care lipsea, Coloana Vertebrală, care a avut în decembrie sfertul ei de oră de glorie, s-a transformat în Văgăuna Uriaş Înalt Elitistă a Amăgirilor şi Amalgamurilor între-ţinute permanent într-un LANŢ permanent viu devorator de Sensuri şi Adevăruri Concrete şi Simple.
Istoria nu se repetă dar Se Imită pe însăşi CON BRIO, iar cîteodată în RĂU, iar la români Răul este o dorinţă subliminal-ancestrală (auto)devoratoare, de o frumuseţe aparte. UN DROG cu totul şi cu totul ALTFEL.
Nu este OARE fascinant de uimitor cum din decembrie 1989, intelectualitate (alias……, nu spui cine persoană importantă) s-a aliat IMEDIAT cu puterea şi conducerea de Partid si de Stat Comunist-Comunistă ?!?
UNA din Verigi : INTELECTUALITATEA românească, sublimă dar NULĂ-BLEAGĂ cu desăvîrşire ( în acest caz, greşelile de tipar, nu pot schimba prea mult sensurile semnificaţiilor evidente).
Intelectualitatea cea căpcăună căpăcind capcanele istoriei ne-a dovedit capacitatea EI Genial-Fenomenală de-a se adapta la Păcăleala Istoriei pupîndu-se lipicios-zgomotos bicisnic în piaţa Dependenţei, tot cu EI, mişeii-acestui neam, care parcă o zice, pe undeva, şi istoricul nostru iubit, care Nu Există cu Adevărat Liber Liberi ( Cum Cine ? Intelectualitatea !)
Deci, intelectualii români, în loc să treacă veseli şi entuziaşti ”in corpore” profitînd de aşa zisa democraţie, libertate, alegeri libere, presă liberă, libertatea de expresie, libertatea etc-teristă, într-o Luptă directă, deschisă cu Mamutul, Monstrul, Diavolul, Comunismul rămas în totalitate în loc, pe loc, nezdruncinat o clipă, ci doar machiat leopardesc-şmechereşte-genial românesc neaoş, NU A FĂCUT DECÎT să se adune cuminţi sub aripile darnic larg deschis-înfoiate ale Cloştii cu ouă de La Paştele Cailor Verzi pe Pereţi.
Aceasta-i O VERIGĂ LIPSĂ groaznic, dar despre care toată lumea TACE, doar Paul Goma a încercat să ne spună, spunînd Adevărurilor Dureroase pe Nume, şi a fost linşat pe toate planurile posibile şi inimaginabile, doar că n-a fost ars de viu.
Şi au mai fost cîţiva, şi a mai fost şi Herta Müller l-a Ateneu într-o seară-aţîţată priteneşte-intelectual-tovărăşeşte de filozoful-editorialistul de renume naţional G.L., dar atît de puţini şi hăituiţi de 23 de ani, că nimeni nu ştie ŞI CU TIMPUL ( vorba istoricului despre soluţii) Au Dispărut Complet în Uitare, căci MEMORIA noastră NU TREBUIE SĂ EXISTE în orice caz DE NICIUN FEL ( şi-aici Amăgirile permanente şi-Amalgamul continuu îşi îndeplinesc subtil-lent cu prisosinţă Rolul )
O Altă VERIGĂ, cea mai importantă în contextul Istoric, ESENŢIALĂ, VITALĂ, şi la care rolul Intelectualităţii ar fi fost, DAR nu este (de 23 de ani) Decît Covîrşitor Dezatruos, „Criminal”,
Este : EDUCAŢIA tinerilor generaţii în Spiritul Adevărurilor, Tradiţiilor şi Valorilor Inestimabile ale Culturii Româneşti.
Intelectualii români nu sînt, în realitate decît, nişte simpli, abominabili, lamentabili OPORTUNIŞTI DE GAŞCĂ.
Şi ASTFEL, ALTFEL NU SE POATE.
Istoria nu se repetă, dar grozav se mai „manţine” tare-moale-fleaşcă Genial autentic românească !
Astea fiind zise, acum, ASTFEL în spiritul dominator ”luciano boist”, afişat şi răspîndit cu tobe şi surle, boit pe toate gardurile, DACĂ AM AVEA CURAJ, am remarca IMENSA diferenţă, cu generaţia interbelică, şi nu doar prin Cioran cu a lui ”Schimbarea la faţă a României”, care doreau şi militau pentru RENAŞTEREA din temelii a SPIRITULUI ROMÂNESC şi a Românilor, a ROMÂNIEI.
Ceea ce este, cu totul şi cu totul, ALTCEVA. ( ”à propos” de soluţiile alea cu…… ”aşezarea în timp”)
Toata mizeria trecutului o cunosteau dureros si românii regali, dar ei macar au inteles ca Literatura face Istoria. In schimb, postromânismul de azi submineaza statutul intelectualului in RO. Au patit-o electoral cei inregimentati basescian, urâti nu numai ca politicieni ci si ca oameni cu multa carte!
Va sa zica, din perspectiva omului necajit, România e altfel fiindca are o intelectualitate ingalata, care nu practica Luminarea Poporului, nu simte ca n-are biblioteci occidentalizate, nici profesori preuniversitari culti, si e dominata de la 1989 pâna la 2069 de o Autoelita, ceea ce structural o pune dinapoi fata de clasa politica, deja cunoscatoare a pluralismului.
Va credeam oarecum coleg de generatie, poate ceva mai tanar, dar nu cu mult. Ma uimesc
afirmatiile dvs cu privire la istorie si la cei ce o practica, „profesionistii”. Pai, inca n-ati auzit sintagma „istoria e scrisa de invingatori” ?! N-ati avut, in scoala (sub comunisti) impresia (asa cum am avut-o eu) ca istoria predata, dintre toate obiectele de studiu, este cea mai „straina de adevar” ?! Am invatat mai mult, la acest capitol, din ce mi-a povestit tata, decat de la scoala. Ce sa mai zic de „istoria traita”, unde profesionistii, incepand cu Iorga si sfarsind cu Dinu Giurescu, ne-au aratat cat au invatat din studiul istoriei despre prezentul cetatii…
Citati din carte:
„S-a vorbit de «puci» sau de o «lovitură de stat». A fost «lovitură de stat» tot atît cît a fost regimul Băsescu «dictatură»… adică nici deloc, dar nici prea mult“.
Ca si distinsul dvs coleg care semneaza articolul urmator, priviti cam „triumfalist” capitolul din carte dedicat „psihodramei politice din vara anului 2012“. Pareti a nu fi constienti ca productiile pe aceasta tema ale domniilor voastre au fost MULT mai putin simetrice decat citatul din carte de care va bucurati.
CADE BOLU’ SAU NU CADE BOLU’ ??? Un Mit, o Molie !
Aşa se Măsoară privind spectator trecerea timpului în care Lucrurile se aşează, reaşează şi se vor Aşeza-Reaşeza ETERN
Românul în veşnică necunoştinţă de Cauză, Efecte, Urmări şi Soluţii,
Supus LIBER aparent Genial. Cu virgule fără virgule, cu ghilimele fără ghilimele, ce mai contează în faţa şi sub Tăvălugul ISTORIEI, „sic !”
Pornind şi umblînd pe firul adevărurilor, precum pe căile Domnului, ne putem atît de uşor întortochea încît rătăci, devia, pierde, îmbîrliga, amesteca, amalgamînd pe ici şi pe colo, nici mai mult nici mai puţin Altfel.
Ni se servesc dibaci, dulce-iute, aspecte, poveşti, clişee, răsturnînd atrăgător adevăruri şi falsuri, despre românii din România, in 2013, o imagine cu mult aproape de Realiatea cea Cruntă, prezentă şi trecută.
Despre cea viitoare, pentru că ar însemna o implicare a omului, responsabil de ceea ce afirmă, propunînd sau imaginînd soluţii fiabile, nu ni se spune Nimic, pentru istoric, firesc, Viitorul este un Necunoscut, este VID.
Singura soluţie este TIMPUL.
Oglindă oglinjoară cum e românul din ţară ?
Despre ceilalţi autori care au scris cum românul NU este ALTFEL fiind pur şi simplu ASTFEL, nu are sens să mai pomenim, s-a scris şi pe-aici, brusc îşi aduc mai toţi aminte, ciudat, cu cît cărţile celorlalţi n-au fost niciodată best-seller şi chiar pînă mai ieri privite cu condescendenţă, ironic şi chiar cu ură intelectual-proletară subtînţeleasă, dulce-iute, aprig amară.
Avem o şansă fantastică, ACUM, că ni s-a mai spus-scris încă o dată cum, de ce, de cînd şi cum sîntem ALTFEL, putem să ne culcăm Mîndri pe ambele urechi şi să rămînem “ad etternum” TOT AŞA precum din totdeauna.
Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus poveste-AŞA, nu ALTFEL.
ASTFEL, ar încheia şi se şi încheie, cronica unor adevăruri simple, esenţial-vitale, anunţate, undeva ca în basme, pe Calea Plîngerilor Eterne, îmbătrînind brusc încremeniţi în destin.
DOAR CĂ, dacă am îndrăzni, de-am avea curajul acela care ne lipseşte sau care-i doar Altfel, precum ne cîntă istoricul (nu-i singurul), şi ce ne mai încîntă acest istoric devenit intelectual celebru-adulat-aplaudat şi luat în braţe de elita intelectuală românească, vom Descoperi cu Stupoare, tocmai o grămadă de paradoxuri în amestec subtil, caracteristice întru totul Tocmai românului descris în toate aceste cărticele-exegeze-analize atît de ridicate-n slăvi de majoritatea românilor care sînt cum sînt, dar evident deloc ALTFEL.
AŞA poate vom ajunge, dar doar dacă dorim cu adevărat, să mai legăm cîte ceva din “verigile lipsă”, parcă mai mult ascunse, pitite, strecurate sub covor, puse cu grijă intelectual-proletară bine undeva sub obroc şi închise cu milioane de lacăte.
Celebrul nostru istoric atît de pupat şi îmbrăţişat pentru clara-i viziune a trecutului neamului românesc şi muştruluit prieteneşte de imposibilitatea de a vorbi despre prezent şi viitor, căci dînsul este Istoric şi cu asta basta, ISTORIC al românilor cu precădere-evident DAR,
şi-acum încep Misterle Paradoxurilor într-un Delir Halucinant :
“Putem în acest context să discutăm de regimul comunist ca regim modernizator în anii ‘50?
Proiectul comunist a fost peste tot modernizator. Că a dat-o în bară e altceva, dar proiectul în sine asta şi-a propus.”
„La noi fractura socială a fost imensă şi asta a dus la un alt paradox: România avea cel mai mic partid comunist din regiune în 1944, deşi exista un rezervor pentru ceea ce reprezenta comunismul. Mă refer la ţăranii săraci şi analfabeţi, care au putut să fie foarte uşor atraşi de comunism pentru că au găsit în el satisfacţia unei promovări sociale. Plus că a fost şi satisfacţia de a vedea că în timp ce ei urcă, alţii se prăbuşesc.”
„Poartă o vină perioada interbelică pentru asta?
Sigur că poartă o vină. Mai mult, poartă o vină istoria. România a avut şi încă are o întârziere istorică.”
“Comunismul a vrut să creeze o societate colectivistă şi i-a făcut pe oameni să fie extrem de individualişti.”
„Vedeţi vreun proiect de ţară în momentul de faţă pentru România?
Nu văd niciun proiect de ţară.
Românul e mare specialist în „supunerea aparentă“, în supunere, în general.”
„….că toţi trecuseră prin şcoala comunistă, mai precis naţional-comunistă”
„…nu putem să punem totul pe seama istoriei. Dar, în acelaşi timp, o responsabilitate mai mare, mai generală este a istoriei.”
„Avem totuşi o moştenire istorică peste care nu se poate trece atât de uşor”
„Nici chiar aşa! Să nu ne închipuim că România e chiar anormală!”
„Nu miturile sunt responsabile, responsabilă e istoria. Aş spune că nici românii nu sunt responsabili.”
„Şi ce valorează mai mult? Supravieţuirea? Sau onoarea?
Cinstit vorbind, nu ştiu ce valorează mai mult. Sunt soluţii diferite. E clar că polonezii şi ungurii sunt mai respectaţi în lumea occidentală decât românii, asta se vede cu ochiul liber.”
„Românii trăncănesc. Lăsaţi-i în pace, suntem obişnuiţi cu românii, dacă occidentalii încă nu s-au obişnuit cu noi.”
„Din păcate, niciuna dintre perioade n-a reuşit să lichideze radical întârzierea economică, alături de întârzierea culturală în sens larg, lăsând la o parte elita şi referindu-ne la masa populaţiei româneşti. Asta n-a reuşit nici epoca lui Carol I, nici epoca din anii ‘30, cu Carol al II-lea, şi nici comunismul, care, cu aberaţiile lui, a fost un proiect modernizator.”
„Până la urmă, comunismul a prins destul de bine în România, din pricina fracturii sociale care exista şi care era foarte pronunţată.”
„Dar şi cele rele, comunismul, fascismul, nazismul şi genocidul, ce să mai adaug?, imperialismul, colonialismul, totul e inventat de Occident.”
„Şi atunci, noi vorbim despre România… Pe mine, să vă spun drept, nu prea mă interesează România. Şi când spun asta, ştiu ce spun. Nu mă interesează România fiindcă ea va avea o soartă legată de a lumii întregi. Mă interesează ce se întâmplă cu lumea, România e dependentă de ce se întâmplă cu lumea.”
Adunate din interviurile date de Lucian Boia, unde paradoxurile, divagaţiile amalgamului îmbîrligat, teama „aparentă” de a spune lucrurilor pe nume pînă la capăt, pe Şleau, vehement şi cu curaj, în ciuda atîtor şi atîtor adevăruri, asumîndu-şi apartenenţa, destinul, originea românească, metehnele, „supunerile” la societatea în care trăieşte celebrul istoric-intelectual, scrie, cîntă şi dansează, în contextul evident în care,
România are o nevoie Vitală Extrem de Urgentă de ASTFEL de personalităţi deosebite cu un Discurs răspicat, puternic, responsabil, patriot, adevărat şi clar, iată ! :
Lipsesc cu Desăvîrşire, CURAT DELOC ALTFEL !
După această, poate prea prelungă disertaţiune, s-ar impune în încheiere şi o morală constructiv-gînditoare-hazlie:
Fiind ASTFEL Istoric, Intelectualul nu poate fi Altfel decît AŞA, un Român autentic autohton get-beget.
Boia nu-mi pare a fi un istoric cu trac. Pe de alta parte v-ati putea hazarda sa va imaginati cum ar arata Romania peste 50 de ani? Tot in coada Eutropei, pe la mijlocul plutonului?
Interesul vizitatorilor tîrgului de carte a fost trezit de ştirea că De ce e România altfel ar fi operă de „istorie adevărată”. Şi este, în partea sa descriptivă. Dar, cînd „..avansează… în direcţia descîlcirii de mituri…” (RCC) acel altfel devine banal, senzaţie (de frustrare ori de uşurare?) pe care cred că mulţi cititori au avut-o.
Chiar şi din elaborata cronică a cărţii, a lui RCC, se vede limita „descîlcirii”: „… lipsesc cîteva piese esenţiale”. (adagio la titlu – Ţara verigilor-lipsă) Care?
Concluzia? „…nici o soluţie şi nu ştiu dacă există vreuna…”. Adică, descriem răul – atît de altfel încît nu-i putem da nici măcar un nume, ca oricărei maladii – şi ridicăm din umeri: N-are leac.
Unele explicaţii ale „întîrzierii” românilor, date de L Boia, sînt de privit cu mare rezervă. De pildă, faptul că statele române au luat fiinţă „abia în sec. XIV” (vezi şi interviul cu L Boia, din Adevărul). Pînă atunci, fuseseră cnezate şi voievodate, cum erau şi-al Moscovei, Novgorodului, care-au avut o cu totul altă soartă. Pe de altă parte, Unirea Principatelor Române a devansat formarea Italiei, de pildă.
Bănuiala mea este că succesul cărţii lui Boia vine din faptul că „altfel” e de rău. Dacă era de bine, cîtă lumea-ar mai fi fost interesată? Cumva, noi manifestăm – faţă de noi înşine – acelaşi interes etnografic – dacă nu chiar antropologic – pe care îl şi vesticii, vizionînd După dealuri, al lui Mungiu – filmele valului neorealismului românesc, relevînd Occidentului că încă se mai suferă cu-adevărat în Europa, nu doar sofisticat-psihotic, din prea mult bine.
Cumva, manifestăm mirarea bebeluşului care-şi descoperă degetele. Poate că şi-n mintiuca aia a lui mijeşte ideea că el e altfel.
O altă afirmaţie riscată, la Boia – în interviul din Adevărul, la vremea cînd cartea îşi aştepta lansarea la Gaudeamus: Românii au ales compromisul nu supravieţuirea (apropo de acceptarea comunismului, mai ales a ceauşismului). Or, compromisul este cheia supravieţuirii, oricum – tot o formă a sa.
Recunosc că am o problemă personală cu istoricii români, de cînd cu O istorie sinceră a poporului român, a lui Florin Constantiniu. Aşadar, mi-am zis atunci, un istoric poate scrie fie o istorie sinceră, fie una mincinoasă. Eventual, plecînd de la aceleaşi surse istorice. Istoria neavînd cum fi sinceră ori mincinoasă – poate fi cunoscută sau ne – reiese că istoricii sînt cînd sinceri, cînd mincinoşi. Ceea ce trebuia să fie mea culpa a regretatului academician, a devenit o reabilitare a istoriei. Parcă vedeam aievea Muza Istoriei, recunoscînd spăşită că ne cam trăsese clapa, pe vremea comunismului. Vin apoi alţii – Neagu Djuvara, printre; acum, şi L Boia – pentru a ne vesti că Muza ne duce cu vorba cam dintotdeauna. Că miturile noastre fondatoare-s poveşti de adormit Mitzura. Una peste alta, că habar n-avem de istoria românilor. Pe cale de consecinţă, de istoria lumii, de Istorie – în genere.
Poate că asta-i una din vergile-lipsă, şi că sîntem altfel fiindcă „Cine nu-şi cunoaşte istoria, riscă să o repete”. Nu văd, însă, cum am reuşi cunoaşterea pornind de la un text care-şi propune „descîlcirea miturilor” plecînd de la referendumul din iulie 2012.
Altminteri, e curată performanţă ca-n mai puţin de două luni, textul să devină best seller al tîrgului de carte din toamnă. Bănuiesc că marketingul a fost hotărîtor.
Mă refer exclusiv la ultimul citat,din ultimul rând.
Cu toate,cum sânt ele,mă împac
Că-s nevoit de o realitate
Dar,ca istoric,să te-abţii, din trac,
E dureros şi trist, cum nu se poate.