Într-un superb studiu publicat în 2002 (The Future of Nostalgia), Svetlana Boym clasifica boala dezrădăcinaților în nostalgie recuperatoare și nostalgie reflexivă, unde primul tip era cel animat de un principiu activ, motorul aflat „în inima renașterilor naționaliste și religioase“. Nostalgia reflexivă explorează, în schimb, modurile prin care pot fi locuite mai multe spații simultan și în care pot fi imaginate mai multe zone temporale în simultaneitate. Nostalgia recuperatoare este activă, pune accentul pe nostos, pe casa pierdută, pe cînd cea reflexivă, bineînțeles, este mai curînd interesată de algia în sine, de meditația asupra spațiului și timpului pierdute. Prima ține de domeniul adevărului absolut, pe cînd cea de-a doua îl pune sub semnul întrebării.
Aceste două tipuri de nostalgie se confruntă în romanul lui Radu Pavel Gheo, Disco Titanic, care este, înainte de toate, explorarea unei lumi dispărute, ale cărei granițe ectoplasmatice supraviețuiesc doar în memoria afectivă a personajelor angrenate într-un joc autodistructiv. Deopotrivă roman politic, social, fantastic și de dragoste, Disco Titanic e învăluit, ca și Noapte bună, copii! de altfel, într-o peliculă ambiguă, rezultată din ciocnirea, pagină de pagină, dintre fantasmele personajelor – și ale națiunilor – și realpolitik. Aici, fundamentul îl constituie reconstruirea unui spațiu ce dăinuie doar în memorie, a unei lumi dispărute pe care nostalgia personajelor o transformă într-un Eden pierdut: fosta Iugoslavie, tărîmul de vis ce putea fi doar întrevăzut de bănățenii din România și care putea fi atins doar prin intermediul unor atribute materiale ce păreau să țină de un univers paralel. Dacă în Noapte bună, copii! fantasma ordonatoare era reprezentată de Visul American compus din toate clișeele posibile, aici Iugoslavia vine cu un grad superior de materialitate: în comparație cu viața în partea asta a blocului comunist, Raiul iugoslav exista, fără îndoială, pînă la un punct, dat fiind că distanța nu permitea să se vadă fisurile din frescă. Ajungeau în Banat cele trei posturi TV iugoslave, celebrul rock sîrbesc, ajungeau țigările și blugii etc.
De cînd am început să citesc romanul, am trăit cu senzația, inițial inexplicabilă, că-i este cumva superior precedentului. Și nu era vorba despre construcție (în materie de structură, de macro, Gheo pare imbatabil deocamdată), nu era vorba nici despre calitatea oralității, nici despre tema cărții. Pe parcurs, mi‑am dat seama că cel care ridică romanul este personajul principal, depozitarul tuturor ambiguităților posibile, un om surprins de autor la vîrste diferite, a cărui evoluție șochează pentru că e incomod de ușor să te recunoști în ea. Aici mi se pare mie mîna de maestru a lui Gheo, în această subtemă a pierderii inocenței lui Vlad, băiatul care ascultă rock sîrbesc, în special Bijelo Dugme, care se îndrăgostește, se bate, e exmatriculat, se îndrăgostește iar, de data asta definitiv (de cea care-i devine soție), e forțat să devină colaborator al Securității (fără a da vreo informație, însă), e rănit la Revoluție (oarecum accidental), devine afacerist, profitînd de „diploma“ de erou al Revoluției, se înrăiește, acumulează ură, face afaceri dubioase cu partide politice, indiferent de coloratură, sub îndrumarea unui fost securist bătrîn (dantescul Nea Vergil), apoi se scufundă în fantasma propriei adolescențe, între ruinele fostei Iugoslavii, în discoteca unde, alături de cîțiva prieteni croați, în 1989, comisese o crimă. Jocul acesta de umbre, la care participă tînărul Vlad, cu tot bagajul lui fermecător de inocențe, și Vlad, bărbatul încă tînăr, devenit cinic și agresiv (esențială pentru devenirea lui este scena cu micuța vînzătoare de flori), care acumulează dezamăgiri pentru a-și justifica această transformare, tot acest joc se aneantizează în fantastic, în răzbunarea unui soldat bosniac revenit din tărîmul umbrelor. Discursurile maturului Vlad, reveriile lui militante despre Republica Banatului sînt epifenomene ale nostalgiei recuperatoare, aceeași nostalgie care a făcut ca Iugoslavia să se transforme într-un mare abator în anii 1990. Cealaltă nostalgie, cea reflexivă, se întrevede în curiozitatea lui Vlad, în tendința lui de a aluneca în trecut, în reverie, în încercarea de a distinge între fantasme și o realitate proprie mitologizată. Evoluția lui e prezentată sincopat, traseul biografic fiind o elipsă deschisă: prezentul coboară spre trecut, pentru a urca înapoi și a încerca să completeze, simetric, povestea. Numai că, revenită în prezent, narațiunea e contaminată de spațiul sacru prin care a evoluat și se disipează în fantastic. Coborîrea în Disco Titanic, puternic simbolizată, ancorează energiile sacre într‑un spațiu de trecere, aflat la confluența visului cu realitatea, a vieții cu moartea, a trecutului cu un prezent mizerabil.
Aș mai adăuga un lucru: Gheo e unul dintre puținii scriitori români pe care nu-i citesc cu sughițuri – scrisul lui are o naturalețe de mare scriitor, realismul lui dă dependență, iar dialogul („bestia neagră“ a prozatorului român) nu șchioapătă, nu e forțat, nu cade în nefiresc. În plus, Gheo simte o plăcere perfect transmisă în a descrie lumea adolescenței, pasajele respective fiind cele mai sensibile și mai autentice, în ciuda faptului că sînt învelite în pelicula nostalgiei.
De fapt, Vlad a rămas captiv în lumea propriei adolescențe: viața lui reală s-a oprit atunci, în 1989, în timpul acelei excursii cu părinții în Iugoslavia. Tot ce a urmat nu e decît un film la care a asistat și el cu uimire, a urmărit evoluția acelui personaj cu aceeași tristețe cu care o urmărește și cel care citește, iar întoarcerea din 2011, alături de soție și de fiul adolescent, este unica încheiere posibilă pentru acest bărbat pierdut într-un spațiu oniric. De aici se trage și tristețea pe care o emană romanul lui Radu Pavel Gheo: oricît de cinic, de violent, de dur și de hîrșit ar fi devenit Vlad, el nu e altceva decît o umbră deformată, o proiecție monstruoasă a adolescentului rămas captiv undeva în Split, lîngă o primă dragoste adevărată pecetluită cu o primă crimă. Drumul lui romanesc este un traseu parcurs între cele două tipuri de nostalgie, dinspre cea reflexivă înspre cea recuperatoare. Un roman excelent.
Radu Pavel GHEO
Disco Titanic
Editura Polirom, Iaşi, 2016, 464 p.