„Tărîmul kauf“ şi „reclamele vieţii fericite“

Noul volum al lui Teodor Dună arată, încă o dată, că orice generalizări despre poezia „generaţiei 2000“ – implicit aplicarea universală, complet nenuanţată, a etichetei de „minimalism“ – sînt, eufemistic spus, contestabile. Că poezia douămiistă înseamnă mai mult decît o muzică de fundal, fără semnificative variaţii, fără abateri de la o formulă-standard, obstinat prozaizantă, biografistă, minimalistă ş.a., că, dimpotrivă, ea adună deja o serie de individualităţi, de voci distincte – a devenit, în ultimii ani, tot mai evident. O asemenea voce distinctă este autorul obiectelor umane, poet care, fără a distona cu generaţia căreia îi aparţine, merge pe un drum al său, solitar poate – cum lasă a se înţelege şi Simona Sora, într-un text de recomandare de pe coperta a patra a noului volum: „lumea“ figurată aici ar fi una „cu totul nouă, care nu seamănă cu nimic din ce putem citi azi în poezia românească şi în care Teodor Dună este pe cît de singur, pe atît de adevărat“. Subscriu acestei observaţii. Într-o lume şi într-o literatură (post-postmodernă) care au renunţat, cel puţin aparent, la mizele ce transgresează registrul diurnului banal, cotidianismul lipsit de orizont, Teodor Dună îşi asumă – într-o formulă de­spre care s-a spus că ar […]