Ţărmul naufragiilor

„Pălării vechi de paie, ţuguiate se mişcau din loc în loc pe linia ţărmului. Stropi fini de apă, de la valurile ce se spărgeau de stîncile din depărtare, se ridicau şi se apropiau din ce în ce mai mult de malul pe care stătea Isaku, pînă ce apa mării se umfla din nou. Ploua, iar deasupra mării plutea o ceaţă dea­să.“ Astfel începe romanul Naufragii, al scriitorului nipon Akira Yoshimura. Iar primele rînduri ale cărţii îi dau cititorului senzaţia că se află în faţa unui (alt) text de atmosferă, în buna tradiţie a prozei nipone, atît de bine reprezentate de Junichiro Tanizaki, Natsume Soseki sau Yasunari Kawabata. Şi, într-adevăr, Naufragii (apărut în anul 1982) este, în multe dintre paginile sale, şi un roman de atmosferă. Însă nu e vorba, aici, despre melancolia peisajelor frumoase, populate de personaje feminine delicate, aşa cum se întîmplă adesea în creaţiile lui Tanizaki sau Kawabata, şi nici despre minuţioase şarade narative à la Soseki. Spre deosebire de cona­ţionalii săi, Akira Yoshimura, considerat de Yukio Mishima drept cel mai bun scriitor japonez al celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea, descrie aici un univers natural neprimitor – de-a dreptul ostil, în multe situaţii! –, populat […]