Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
TEATRU. Arta, munca şi ştacheta
Dialog cu David ESRIG
- 14-08-2008
- Nr. 436
-
Iulia POPOVICI
- Arte
- 1 Comentarii
N-a mai montat spectacole în România de mai bine de 30 de ani, dar a făcut-o în Germania, unde conduce o mare academie particulară. E subiectul unora dintre cele mai pasionante legende scenice ale „generaţiei de aur“ (în Nepotul lui Rameau – creat, profetic, în 1968, şi jucat de 4-500 de ori – a „inventat“ spectacolul perfect al acestei jumătăţi de secol, legătura dintre el, Gheorghe Dinică şi Marin Moraru e la fel de mitică) şi de cîţiva ani vine constant să ţină ateliere în România. Timp de o lună, vara asta (26 iulie-23 august), regizorul David Esrig ţine un workshop de actorie la Sfîntu Gheorghe, iniţiat de Florin Vidamski, actor şi directorul Teatrului „Andrei Mureşanu“, şi finanţat de AFCN şi Ministerul Culturii în cadrul Anului Dialogului Intercultural, la care au participat actori de limbă română şi maghiară. E prima dată cînd faceţi un atelier dedicat unei echipe teatrale. Sînt actori din trei trupe, majoritatea de la Teatrul „Andrei Mureşanu“, dar şi de la teatrul maghiar din Sfîntu, şi de la Studio M, o companie de mişcare. Totul s-a legat după atelierele pe care le-am ţinut la Bucureşti şi la Sibiu. La Bucureşti, la Teatrul Metropolis, am intrat destul […]
Nici ca se putea continuare mai inspirata la textul de saptamina trecuta, cind Iulia Popovici se intreba, printe altele, de ce nu exista un interes programatic pt publicarea povestilor cu marii nostri regizori. Iacatelea un fragment din povestea David Esrig. Nu stiu, draga Iulia, daca interviul de azi este parte din serialul „Interpret si/sau ucigas”, dar, cum autorul propune si cititorul dispune, eu am gasit in confesiunile dlui Esrig dezvaluiri palpitante despre binele si raul regiei de teatru, dezvaluiri cu care ai inceput a ne ispiti saptamina trecuta. Cine pretinde a avea o relatie autentica cu teatrul, fie el om de teatru sau simplu spectator, nu poate ramine indiferent la ceea ce dl Esrig considera bine si rau in teatrul romanesc. Cum pretind a fi un bun spectator de teatru (uite asa), imi permit sa reactionez la subiectul Radu Afrim, pentru care eu am o pasiune declarata si in numele careia am comis destule infractiuni. Mai comit acuma una. O infractiune. Desi dl Esrig spune ca nu/i place sa birfesca, am recunoscut in putinele sale cuvinte despre Afrim ceva din birfele celor care au jucat in productiile lui si care se cred mai destepti decit el: „afrim nu e capabil decit de jumatati de lucruri, ar trebui sa mai citeasca si prea SE RISIPESTE pt a crede/a investi in destinul lui de regizor”. Eu stiu ca Afrim, ca si dl Esrig in tineretile domniei sale si ca orice alt regizor de la noi si de aiurea, a fost nevoit uneori a mai lasa lucrurile la jumatatea lor, iar ritmul infernal in care lucreaza enerveaza si da impresia ca omul este un risipitor irecuperabil/fara leac (ca afrim se hraneste/imbogateste din intilnirile cu oameni si texte noi, asta e o poveste care i/a scos si ii va scoate pe multi din anonimat, o poveste despre care mai tirziu se va scrie cu admiratie si nu in termeni de risipa …). Dar cine a vazut productiile de referinta semnate de afrim mai stie ca nu prin jumatati de lucruri s/a impus regizorul asta ca un veritabil poet al teatrului, si asta pt ca POEZIA, MAI ALES AIA SUPRAREALISTA, NU SE FACE CU JUMATATI DE LUCRURI! Treaba asta cu poezia suprarealista, dl Esrig o stie mai bine decit mine. Dar eu sint curioasa cite din spectacolele lui aFrim a vazut dl Esrig, unul? doua?! In fine, dincolo de iritatea mea mai mult sau mai putin intemeiata, pina la urma mie/mi place razboiul asta dintre doua „legende scenice”. Sorry, Iulia, dar in textul tau am mirosit eu a praf de pusca. In introducere ne spui ca dl Esrig este subiectul uneia dintre cele mai pasionante legende scenice ale generatiei de aur. Asa este, in fatza dlui Esrig nu putem zice decit CHAPEAU! Dar si Afrim este deja o legenda scenica a generatiei de azi, iar confruntarea dintre legendele astea si generatiile pe care le reprezinta e un spectacol pe cinste. Puteam eu sa resist a nu/l sesiza/comenta?!