TEATRU. Ce tip de subiectivitate produce școala de teatru din București? (II)

La Facultatea de Teatru trebuia să te integrezi într-una dintre viziunile regizorale autorizate. În funcţie de „clasa“ la care fuseseși repartizat, ţi se livra o viziune pe care trebuia să o cinstești. Lucrai și îţi ajustai ideea pînă se potrivea cu cerinţele „viziunii“.   Genurile de spectacol cu care se jongla pînă la saturaţie erau cel expresionist și cel suprarealist, cu un cult al metaforei la pachet. Învăţai tot eșafodajul Simbolului. Stanislavski, Grotowski, Purcărete, nimic nu ieșea din schemele și referinţele venite pe verticală, de sus în jos, și bine fixate în circumvoluţiunile subiectivităţii produse de UNATC.   Facultatea de Teatru era obsedată de metodă, de „adevăr“, existau o serie de autori universali care trebuiau neapărat studiaţi programatic, deși erau deja storși pînă la ultima picătură de generaţiile precedente. Fără ei, nu exista actorie sau regie de teatru. Exagerînd puţin, în primul și în al doilea an, părea că toată lumea „face“ Shakespeare, iar în al treilea și-al patrulea, îmi părea că toţi studenţii joacă sau pun în scenă Cehov (cu variaţii ocazionale, precum Ibsen sau Strindberg). Mediu artistic caduc Întîlneam, la momentul respectiv, un mental dominat de „psihologic“, de „poetic“ pseudofellinian, de vestitul Arlechino, care apărea frecvent la orizont […]