TEATRU. Colinde inghetate

Eu cred in Mos Craciun. Face parte, pesemne, din sistemul meu imunitar. E leucocita cea mai zimbitoare si mai tandra. Singura care il inhama pe Rudolf in fruntea atelajului ai carui reni ingina lin Stille Nacht, nu bubuie din boxele-aspirator manele, singura care ma predispune la recitat peltic „Uite vine Mos Craciun/ Prin nameti in fapt de seara“. Fiindca eu am vazut, intr-o seara, mina lui Mos Craciun aninind turturi de sticla rasucita in bradul coborit din proprie initiativa de prin padurile Bucegilor. Atita doar ca strechea istoriei (e si istoria asta om, la urma urmelor) provoaca imunodeficienta, iar miinii lui Mos Craciun (jur ca am vazut-o!) i-o ia inainte gheara lui Mos Gerila. Eu cred ca Mos Gerila are mustata stufoasa si e generalisim. Mustata, ce e drept, nu i-am vazut-o pe geam, dar cu siguranta bintuia prin jurul gardului miriind Republica, mareata vatra. Cam pe cind Marcel Petrisor isi spunea: „Colinzi inghetate/ Si ris fara rost/ in iarna prea trista/ Nu sint ce au fost“. Nota bene: nu s-o fi tratind el, sindromul, dar poate fi prevenit prin autoprotectivele memorie si rememorare. La asa ceva, banuiesc, s-au gindit si Diana Giubernea si Mona Gavrilas propunind, la Muzeul National […]