TEATRU. Etalonul Timişoara

Teatrul Naţional din Timişoara a încheiat recent stagiunea 2009-2010 în stil evenimenţial, pe deplin meritat după un an în care a devenit tot mai evident o instituţie-pilot a genului. Lucru cu atît mai interesant în actualul context tulbure pînă la larmoaiant. În acest moment, compania timişoreană deţine o trupă bine pusă la punct, un repertoriu inteligent, trei spaţii de joc efectiv (ne mai aştepată surprize, fiţi siguri!) dintre care fostul manej imperial (Sala 2) pare a fi unicat în România (fostul spaţiu industrial al Teatrului „Radu Stanca“ din Sibiu este, dacă nu mă înşel, unicul termen de comparaţie, lipsindu-i însă încărcătura afectiv-istorică şi o anume eleganţă/tehnică nativ-imaginativă, ca să zic aşa) şi un festival (cel al Dramaturgiei Româneşti) cu vocaţie programatică. Ar fi o uitare a esenţialului să nu adaug echipa managerială condusă de directorul instituţiei, regizoarea Ada Lupu-Hausvater, din a cărei experienţă nu ar strica să se înveţe (cum dintotdeauna mi-a displăcut bocetul, fie el şi temă de studiu la cursurile de folclor, nu doar reacţie la imediatul administrativ-politic, prefer să mă solidarizez cu constatarea enervat-sastisită a Adei Lupu: „De ce-om fi începînd totul cu: Aaa, păi asta la noi nu se poate!…??“). Sigur că Naţionalul de pe malul […]