TEATRU. Etica discursului critic în teatru

Într-un mai vechi volum de eseuri 1, aşezam în loc de concluzie un articol – într-o anumită măsură amplificat – apărut într-o defunctă revistă de cultură în 1996. Era dedicat dimensiunii etice a criticii de teatru. Articolul se dorea, în fond, o provocare pentru breaslă, iar aşezarea sa în locul concluziilor venea, probabil, din iluzia naivă că ar fi putut stîrni o dezbatere mai serioasă între confraţi. Lucru care, fireşte, nu s-a întîmplat. Recitind acum textul, multe din cele adunate acolo nu par să se fi schimbat în vreun fel ori par să se fi schimbat prea puţin. Cum nici indisponibilitatea (ca să nu zic indispoziţia) breslei faţă de tematica deontologică nu pare să se fi clintit în vreo măsură care să producă şi consecinţe. A reveni, deci, cu un alt text dedicat aceleiaşi teme, şi aşezat tot în loc de concluzie, poate părea un gest de încăpăţînare infantilă. Mai ales că acum, după aproape 20 de ani, nici nu mai am „scuza“ pe care mi-o atribuiau pe atunci unii colegi, aceea de a mă fi ocupat constant (şi, „cu carte de muncă“, peste un deceniu) de deontologia şi legislaţia media. Cu toate astea, tocmai recitirea articolului cu pricina e, […]