TEATRU. Există geniu

Acum puțină vreme, la un colocviu din timpul Festivalului de Teatru de la Timișoara, dramaturgul Radu Macrinici a reușit să irite pînă la reacții de o necivilizată obrăznicie un mai tînăr confrate (dacă nu e prea tare cuvîntul), a cărui evoluție stilistică, pînă una-alta, e renunțarea la o căciulă rusească purtată cu clapele bine lăsate pe urechi, indiferent de temperatura ambientului și acoperișul de deasupra capului. Cauza? Amintirea parametrului prim și ultim al operei de artă care – asta e cam de pe la facerea lumii încoace – rămîne talentul. Fiindcă, desigur, pentru talent instrumentele de măsură țin de impalpabil, incomensurabil și implacabil – fiindcă termenul „genial“ (să fie francezii de vină cu al lor „c’est génial!“?) a ajuns marcă bună de lipit pe orice bilețel de amintit cumpărăturile la piață –, începem să uităm că obiectul artistic, pînă la urmă, pe talent se fundamentează și prin genialitate excelează. Abia mai apoi apar șublerul, șmirghelul și cheia de șaișpe, cu ajutorul cărora tot artistul își croiește cuvintele, culorile, sonurile și gesturile potrivite. Cu băgare de seamă, pentru ca actul artistic să nu ajungă act „artristic“, amestec de artroză și de tristețe vîndut pe post de panaceu. Dincolo de starea de […]