Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
TEATRU. Fanny Ardant live
- 01-10-2009
- Nr. 494
-
Iulia POPOVICI
- Arte
- 2 Comentarii
Cînd Fanny Ardant intră în scenă, unii spectatori au tentaţia să aplaude. Cam ca la o prezentare de modă. Sau la un concert. Music-Hall e un spectacol făcut pentru Fanny Ardant, pentru că ea e Fanny Ardant. Teoretic, textul nu e scris pentru o mare actriţă – împreună cu Noi, eroii şi Călătorie la Haga, piesa face parte dintr-o serie dedicată de Jean-Luc Lagarce vieţii artiştilor de turneu, aceşti circari ai universului contemporan, şi e la fel de încărcată de atmosfera tragic-demitizantă tipică autorului francez ca şi E doar sfîrşitul lumii (singurul text al său montat în România). E o poveste despre mizeria reală din spatele strălucirii artei, despre rutină şi decădere. E o divă şi o ştie Adus la Bucureşti de Institutul Francez şi Ambasada Franţei, Music-Hall a fost pus în scenă la celebrul teatru parizian al lui Peter Brook, în regia unei celebrităţi (Lambert Wilson, interpretul Merovingianului în Matrix) şi cu o actriţă celebră în distribuţie (care, pe deasupra, tocmai a făcut un film, debutul ei ca regizoare, turnat în România). Dintru bun început, atîta faimă poate copleşi o creaţie artistică – şi asta s-a şi întîmplat. Deşi nominalizată de două ori la Premiile Molière, Fanny Ardant e […]
Finalul postarii anterioare :
…. gustul publicului francez pentru un anumit tip de catharsis oferit de acest teatru axat pe voce si text -intr-un contrabalans al existentei cotidiene, mai ales din perspectiva destinului unei FEMEI implinite… care viseaza, se daruieste cu generozitate, si transcende prin devotament sincer intregul prozaism al micilor acte neinsemnate ale vietii zilnice. Asta, sigur, poate parea melodramatic publicului romanesc, este deci un gen de spectacol pentru care trebuie sa faci transferul unor valori culturale.
P.S.
Citind aceasta cronica, incep sa nu mai regret ca nu am revazut-o pe Fanny Ardant, venita la Bucuresti… Pentru a intelege asemenea reprezentatii teatrale – dincolo de bariera de limba – e nevoie de „destindere”, de ruperea de stresul cotidian. Din pacate, aceasta stare de destindere a publicului care urmareste o piesa cu deschidere intelectuala nu prea se regaseste intotdeauna in salile noastre de teatru… Nu se poate depasi senzorialul, cum explica L. Ornea descriind publicul de ocazie de la Festivalul Enescu (v. articol in acest numar).
Chiar si publicul tanar care vine la teatru este deseori sclavul neputincios al unei bulimii culturale, e un public stresat prin neinitire, prin lipsa de informatii despre text, despre autor, regizor etc. Oricum ar fi insa, indiferent de varsta, un public care ajunge in sala si se lasa in voia simplelor perceptii va aprecia mai degraba gesticulatia „ingrosata”, vulgara chiar, asa cum se poarta astazi pentru a-l scoate din amorteala …
Iata ce inseamna sa te obisnuiesti doar cu teatrul de tip „copilul fiert in mamaliga” si alte lucruri fruste, pe care te fortezi sa le declari geniale !
Nu e de mirare ca o cronicara precum Iulia Popovici, care de atatia ani ignora teatrul profesionist, si lauda exclusiv un teatru experimental, cu zvarcoliri, replici urlate, sentimente obscure, visceralitati, … nu e de mirare deci ca nu gaseste „organ” de receptare pentru un spectacol atat de conotat cultural precum un recital Fanny Ardant… ! De aici si injghebarea superficiala a acestei cronici, un text umflat cu tot felul de „urechisme” precum:
«Fanny Ardant e fundamental actriţă de film, nu de teatru. Nu are experienţă – motiv pentru care, de pildă, nu poate juca lateral sau cu spatele, caută privirile spectatorilor ca pe un substitut al camerei de filmat»
sau aiureli de tipul:
«Fanny Ardant n-are exerciţiul umilinţei şi nici n-are de ce-l avea – e radioasă în rochia ei galben-lămîie, de music-hall, într-adevăr, care-i dezgoleşte la un moment dat picioarele impecabile, cu peruca blondă şi capa din imitaţie de blană. Merge cu (auto)deriziunea pînă la alint şi fandoseală, dar atîta tot, are o voce puternică şi percutantă, cu care se joacă lejer – şi ce dacă?»
Nici pomeneala ! Succesul pe scena al actritei Fanny Ardant se explica in esenta prin forta CUVANTULUI…
Indiferent cum il rosteste (cu spatele, cu fata la public), sau de unde rasuna el (dintr-un colt al scenei, din off etc.), CUVANTUL asociat cu INFLEXIUNILE VOCII este declansatorul impresiei scenice la acest gen de spectacol. Am vazut-o pe Fanny Ardant acum trei ani la Théâtre de la Madeleine, cu un text de Marguerite Duras, iar publicul era superincantat.
Actrita nu „juca” pe scena, ea „oficia” acel text, spre bucuria publicului parizian, prilejuindu-mi sa descoper ceea nu stiam pana atunci. Asemanator cu fascinatia cu care ascult teatru din fonoteca de aur, cu vocile Aurei Buzescu si George Vraca.
Recitalul, de nici o ora, era pur si simplu sorbit de public, ca un recital de poezie… Ceea ce si era de fapt textul lui M. Duras, dar bucuria reprezentarii venea si din proiectarea publicului in destinul femeii reprezentate pe scena… Ceea ce cronicarei de aici i se pare ceva oarecum melodramatic este de fapt gustul publicului francez pentru un anumit tip de catharsis oferit de acest teatru axat pe vece si text – dans un contrabans existentei cotidiene, mai ales din perspectiva destinului unei FEMEI implinite… care viseaza, se daruieste cu generozitate, si transcende prin devotament sincer intregul prozaismul al micilor acte neinsemnate ale vietii zilnice. Asta, sigur, poate parea melodramatic publicului romanesc, este deci un gen de spectacol pentru care trebuie sa faci transferul unor valori culturale.