TEATRU. Forma şi fondul. Uneori, forma şi fundul

Acesta e un text născut din lectura cronicii lui Liviu Ornea, de săptămîna trecută, la Viaţa e vis, în montarea lui Dragoş Galgoţiu, şi din recentele premiere româneşti de început de an. Cu o săptămînă în urmă, colegul meu de pagină, Liviu Ornea, s-a ocupat exemplar de „traducerea“ pe limba spectatorului a Vieţii e vis de Calderón de la Barca, în versiunea de la Odeon a lui Dragoş Galgoţiu. E o cronică ce mi-a declanşat o serie de gînduri – mult mai multe decît am fost dispusă să pun la bătaie atunci cînd am văzut montarea în cauză.   Viaţa e vis e o specie de teatru care se refuză pe ea însăşi publicului – oricît de valabile ar fi ideile şi punctele de plecare ale regizorului, ele nu călătoresc spre spectator; mai grav decît atît, ratează această călătorie pentru că mijlocul lor de locomoţie, actorii, este abandonat undeva, pe drum, privind de de-parte imposibilitatea necesarei întîlniri.   Barocul piesei lui Calderón de la Barca nu e o explicaţie – nu e un text imposibil de montat, chiar recent a fost pus în scenă, la Budapesta, de către un debutant într-ale re-giei, iar liniile principale „ţin“. La urma urmei, dincolo […]