Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
TEATRU. Moştenirea Holocaustului
- 04-06-2010
- Nr. 527
-
Iulia POPOVICI
- Arte
- 2 Comentarii
Întîmplarea a făcut ca, la puţină vreme după reprezentaţia de la Teatrul Odeon din Bucureşti a lui Miriam W., să văd o altă producţie cu o piesă de Savyon Liebrecht – Banalitatea iubirii, de astă dată la Tel Aviv. Prozatoare şi dramaturg, Liebrecht s-a născut în Germania din părinţi polonezi supravieţuitori ai Holocaustului, iar scrisul ei se concentrează asupra temelor specifice „celei de-a doua generaţii“ (de supravieţuitori) din Israel: conflictul interior al adaptării la o geografie atît de străină celei europene, povara vinei de a fi în viaţă, ciocnirile dintre supravieţuitori şi copiii lor născuţi în noua patrie, alteritatea reprezentată de arabi. Savyon Liebrecht îşi transformă, de regulă, propriile povestiri în texte dramatice – e cazul lui Miriam W. (titlul original fiind It’s All Greek to Me) –, recent dedicîndu-se abordărilor biografice – Banalitatea iubirii e o „punere în scenă“ a relaţiei (de iubire pe viaţă) dintre Hannah Arendt şi Martin Heidegger (şi, din nou, spectrul Holocaustului bîntuie teatrul). Spectacolul lui Radu Afrim de la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploieşti e una dintre cele mai bune montări ale lui – şi cea care păstrează în cea mai mare măsură filonul realist al textului original. Miriam, femeia la jumătatea vieţii […]
Interesant mesajul dvs, dle Niculescu, cel puţin mie mi-a fost de folos plimbarea asta pe un teritoriu puţin cunoscut, cum este dramaturgia israeliană, respectiv spaţiul cultural din care provin multe voci din teatrul contemporan. Vă mulţumesc pt incursiunea dvs. şi-mi permit cîteva consideraţii pe marginea criteriilor după care apreciaţi calitatea unui text dramatic şi actualitatea unei teme. Ziceţi : “Un spectacol excelent regizat si interpretat, o scenografie inteligenta si semnificativa aplicate unui text dramatic obositor, schematic si didactic.” Dle Niculescu, despre o piesă de teatru, de ieri sau de astăzi, se pot scrie multe şi mărunte, poate fi lăudat pt mijloacele sec. 21 sau 22 în care este scris sau poate fi făcut harcea/parcea din cauza mijloacelor sec 19 în care îşi spune povestea. Dar, pînă la urmă, ştiţi care este SINGURUL test pe care trebuie să-l treacă o piesă de teatru? TESTUL SCENEI. Noi, de pildă, avem destui dramaturgi lăudaţi şi premiaţi, dar care nu au forţa de a ispiti nici un regizor de la noi şi de aiurea pentru a le construi pe scenă poveştile din piesele lor. Cînd se întîmplă ca lăudaţii noştri, cu texte de secol 21 sau 25, să ajungă totuşi pe mîna vreunui regiyor, piesele lor pică TESTUL SCENEI, adică la public nu ajunge deloc un spectacol despre care poţi spune ceea ce spuneţi dvs despre miriam w : “Un spectacol excelent regizat si interpretat, o scenografie inteligenta …” Vă pot da exemple de texte superlăudate din care, pe scenă, iese o catastrafă. O să-mi spuneti că de vină e regizorul, cînd rezultatul e o catastrofă, iar, cînd spectacolul este excelent, meritul este tot al regizorului, aşa cum lăsaţi să se înţeleagă că mare noroc a avut S. Liebrecht că textul ei a ajuns pe mîna lui Afrim. Şi aşa este, mare noroc a avut cu afrim. Dar Afrim nu s-ar fi apropiat de acest text dacă nu i-ar fi simţit valoarea dramatică. Nu mai ştiu cine a zis o vorbă mare, pe care orice dramaturg o redescoperă pe cont propriu, pe măsură ce scrie teatru : a scrie o piesă de teatru bună înseamnă a inventa personaje PENTRU A FACE DIN ELE ROLURI. S. Liebrecht a inventat nişte personaje din care radu afrim&actorii lui toma caragiu au făcut ROLURI MEMORABILE. Altfel spus, S. Liebrecht a scris o piesă care are toate organele vitale pt a trece TESTUL SCENEI. Am luat notă că piesa semnată de S. Liebrecht nu a trecut testul gustului dvs, dar asta este un test minor. Fără supărare.
În legătură cu folosirea termenului shoah, nu mă pot abţine să parafrazez felul cum aţi intrat în dialog: nu este nici un motiv pt care s-o pocniţi pe iulia popovici cu intenţia de kitsch, cînd îl avem pe Holocaust la locul lui, un loc pe care autoarea i-l recunoşte în tot textul său, ÎNCEPÎND CU TITLUL. Vă place nu vă place, cuvîntul ebraic shoah este folosit şi prin alte spaţii, mai ales cel anglo-saxon, şi este folosit inclusiv de către istorici, iar iulia popovici l-a invocat o singură dată în textul său, ca o fină trimitere, cred eu, la disputa pe marginea sensurilor termenului holocaust.
1. Nu este nici un motiv pt care sa fie folosit „shoah” in limba romana odata ce il avem pe „Holocaust”, ca si in toate limbile de circulatie; folosirea lui „shoah” barbarism, nu indica decit intentia kitsch a celui ce il foloseste de a cauta un termen mai erudit, mai neaos, mai revenentios si mai identificator cu esenta Holocaustului. Iar aberatia este dublata si din punct lingvistic strict: h-ul final este mut astfel incit cuvintul ar trebui declinat la genitiv „shoah-ei”.
2. „Pui de irakian” in piesa NU este „metaforă a convieţuirii cu arabii”! Nu era vorba de conflict cu arabii in piesa(tocmai ca era singurul care lipsea). V-a scapat , dna Iulia Popovici, cel de al doilea parametru al piesei de egala importanta cu ideea Holocaustului: razboiul cultural al evreilor de origine europeana cu cei de origine orientala . Asta era sensul expresiei ! explicit intarit in mai multe replici cu „oameni primitivi si mizerie”. Deasemenea, evreii despre care este vorba in piesa, ca si familia autoarei, NU „se consideră europeni ” ci chiar sint europeni vrind nevrind prin formarea in tarile de origine.
3. „titlul original fiind It’s All Greek to Me” – sinteti sigura, Iulia Popovici ? S. Liebrecht scrie in engleza?! Si tot din misterele traducerii – cum de a scapat neobservat de nimeni ca nu exista in limba romana gradul de „locotenent-secund”? Second Lieutenant in engleza inseamna pe romaneste „sublocotenent”, nu e greu, nu e Shakespeare, nu e Joyce .
4. Un spectacol excelent regizat si interpretat, o scenografie inteligenta si semnificativa aplicate unui text dramatic obositor, schematic si didactic. Nu exista psihologii ci personaje-exponent, nu exista conflicte personale ci cele colective si prestabilite: trauma Holocaustului (prin conflictul memorie versus uitare), conflictul dintre generatii, conflictul ashkenazi-sefarzi, piesa fiind numai locul in care se intersecteaza, cu mijloacele teatrului realist de sec 19. Nu stiu daca era necesar sa se (mai ) scrie o piesa cu subiectele date. Spectatorul ar putea crede ca societatea israeliana nu are alte probleme decit Holocaustul si cind o copleseste aleanul mai cinta un cintec vesel in idis sau unul trist in poloneza; si de asemenea ca dramaturgia israeliana e intotdeauna zburlita privind inapoi cu minie. Daca piesa ar fi fost scrisa in anii 50 ar fi corespuns orizontului de asteptare al epocii, colectivismul avind autoritatea morala si estetica absoluta in detrimentul individului si individualului. Insa apare in 1957 inexplicabil „Viata ca pilda” de Pinchas Sadeh, aspru criticat, in care autorul povesteste ce a mincat, cu cine s-a culcat, ce a pictat si ce a gindit, ca un om in care si oase, ca si cum i-ar pasa mai putin de Razboiul de Independenta al Israelului din 1948 care se petrecea in jurul lui si chiar cu el; ulterior a aparut ca deschizator de drumuri in literatura israeliana si unul dintre piscurile ei. Pinchas Sadeh venea din acelasi mediu ca si Savyon Liebrecht, insa mai batrin cu o generatie. Probabil ca se mai poate scrie pina si despre Holocaust, cu conditia sa ai ceva de spus; acum doi ani a aparut proza „Ciinele evreu” de Asher Kravitz, de scaparatoare ironie, dramatizat si intr-un one man show hipnotizant de Alon Ofir la Teatrul HaSimpta, Yaffo; Savyon Liebrecht putea sa mai astepte.
Respectul pt Holocaust nu trebuie confundat cu respectul pt dramaturgia de calitate.